La sfîrşit de an, un bilanţ mai vechi.

Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul. Avea toate însuşirile unui automobil, dar avea, în plus, ceva de vietate inclasabilă, un soi de mister, un soi de nimb tehnologic, fără legătură directă cu ingineria tradiţională. Neobişnuită era, între altele, enorma lui maniabilitate. Practic, nu puteai ajunge cu un Trabant în situaţii fără ieşire. Putea fi scos din şanţ cu brînciul energic al unei singure persoane, putea fi ţinut cu umărul să nu alunece pe o pîrtie îngheţată, putea fi întors, după o răsturnare, în poziţie de croazieră şi, de obicei, pornea iar la drum, chiar dacă gemea de invaliditate. Dacă se strica bobina de inducţie, ea putea fi înlocuită, pînă la proximul atelier de reparaţii, cu amidonul unui cartof. În locul curelei de transmisie rupte, se putea instala un ciorap de damă, iar pana de benzină se putea rezolva, pentru măcar cincizeci de kilometri, cu o damigeană de horincă tare. Totul era de o durabilă precaritate. Capabil să reînvie din propria-i cenuşă, să se refacă după orice colaps, cu tenacitatea unui „Terminator“ de carton presat, Trabantul nu cerea posesorului lui decît răbdare, încredere şi un sac de bujii. Orice amator putea să-i înveţe secretele, în timp ce specialiştii erau mereu luaţi prin surprindere de resursele lui regenerative.

Cu asemenea calităţi, Trabantul era predestinat să devină, sub comunism, o adevărată metaforă a supravieţuirii. Era proba palpabilă a capacităţii noastre de a valorifica indigenţa, de a face din dejecţie bici, de a improviza spectaculos, cu o materie primă incalificabilă. Trabantul demonstra, în orice împrejurare, că ceea ce nu se poate se poate pînă la urmă, că improbabilul poate fi un punct de pornire. Sub semn