Noiembrie 1989
Mi-am regăsit copilărosul noiembrie ’89 scormonind într-o grămadă de coceni, cu cravata roşie înnodată peste bluza de trening – un pionier destoinic nu se desparte în nici o împrejurare de simbolul jertfei Partidului –, aruncînd porumbul depănuşat într-o coşarcă păzită de doi soldaţi. Roboteam patriotic la începutul fiecărui an şcolar, trimişi să culegem cu braţele noastre vînjoase recoltele de pe mănoscîmpuri, fertilholde şi bogatbrazde. Eram transportaţi în autobuze de tip abator cu mirosul de muget lipit de caroserie, iar la destinaţie ne întîmpina un inginer agronom care avea menirea să ne împartă-n piperniciţi şi buni de hămăleală, punîndu-ne la muncă în funcţie de atributele fizice ale fiecăruia. Toţi fugeam de căratul tîrnoagelor şi ne ascundeam unii după alţii cu spatele încovoiat, genunchii îndoiţi, încercînd să părem cît mai micuţi şi mai firavi.
Ni se spunea de acasă să nu purtăm haine cu buzunare mari, pacheţelul cu mîncare să nu fie-n sacoşe voluminoase, să nu avem la noi îmbrăcăminte suplimentară în care să dosim cartofi sau ştiuleţi. La venire eram bine măsuraţi din priviri, însă după încetarea activităţii ne controlau riguros ca nu cumva să furăm hrana de la gura tovarăşului Popor. Cu păpuşoii strînşi de noi îşi făureau mămăliga muncitorii cînd se întorceau seara de la uzină şi din cartofii noştri îşi plăsmuiau ciorba, noi, pionierii, fiind direct răspunzători de construirea osînzei comuniste pe burţile lucrătorilor patriei. Toţi eram copiii lui „tatăl meu e sus pe schele“, indiferent care era profesia părinţilor şi, cu palmele noastre uriaşe de membri de vază ai organizaţiei de tineret, ajutam la ridicarea producţiei naţionale de barabule proletare.
Cocoţat pe un coş de nuiele, c-o butelcuţă în mînă – un comunist vrednic are întotdeauna mintea trează –, inginerul ţinea cuvîntări pălincoase despre bunătatea atotce