Pentru că în 1989 s-au întîmplat în Europa o mulţime de lucruri ce au schimbat viaţa popoarelor şi, mai ales, a indivizilor într-un mod de care (spre norocul sau spre ghinionul nostru) încă nu ne dăm seama pe deplin şi pentru că indivizii dar, mai ales, popoarele au (în Europa, oricum) o adevărată manie a jubileelor „rotunde“, de cîteva luni încoace o avalanşă de invitaţii, convocări, propuneri şi sugestii la şi pentru festivaluri, colocvii, conferinţe, simpozioane, „evocări“ sau simple articole brodează în jurul numărului 20: cum era acum 20 de ani, cum a fost acum 20 de ani, cum eram noi acum 20 de ani, cum a evoluat teatrul (filmul, literatura, sănătatea, viaţa, moartea) în ultimii 20 de ani – şi aşa mai departe. Este, fireşte, un prilej de rememorări şi bilanţuri. La capătul lor nu te simţi întotdeauna vesel şi, uneori, nici măcar binedispus. Însă, fie şi aşa, operaţiunea e necesară; în unele cazuri, probabil, chiar salutară.
Ediţia 2009 a Festivalului de dramaturgie contemporană de la Budapesta a avut printre invitaţii „performanţi“ un spectacol intitulat 20/20 şi produs de un mic teatru independent de la Tîrgu-Mureş, pe nume Yorick Stúdió. Titlul spectacolului reproduce o formulă fizico-medicală indicînd acuitatea vizuală perfectă – altfel spus, normală –, iar îndărătul lui se ascunde o tentativă (singura, după ştiinţa mea, din România, alături de Spovedanie la Tanacu a lui Andrei Şerban) de teatru documentar, adică de teatru pornind de la fapte reale „controversate“, pe care caută să le explice ori, cel puţin, să le expună coerent. Faptele reale au fost de astă dată unele nu doar controversate, ci şi extrem de sensibile: ciocnirile sîngeroase dintre etnicii români şi cei maghiari de la Tîrgu-Mureş, din martie 1990. Cuvîntul „sîngeros“ nu are, aici, rolul unui epitet ornant; este mai degrabă o definiţie: acum aproape 20 de ani, în primele săptămîni al