GuessWho, Locul potrivit / Probe audio, distribuit cu Gazeta Sporturilor, 2009.

Poate că n-am înţeles niciodată prea multe din (sub)cultura urbană. Poate că ne-am născut cu toţii la ţară şi am invadat oraşul pe tăcute, cam mulţi şi cam nervoşi, poate că am păstrat un dor tainic pentru găini, gîşte şi raţe, poate că visăm şi acum la porci uriaşi şi la gustul suav de şorici proaspăt. Asta ar fi varianta bună. Varianta mai puţin bună spune că e imposibil ca în 50 de ani de comunism să nu te zdruncini din temelii, să nu capeţi o gîndire şuie, să mai ai deschidere pentru altfel de realităţi. Cel mai probabil e că ambele variante sînt corecte. În orice caz, un lucru e sigur: în 20 de ani de democraţie n-am priceput mare lucru din hip-hop. Succesul lui iluzoriu de la sfîrşitul anilor ’90 ţinea, în definitiv, de o chestiune simplă: înjuratul. Nu prea conta că unii înjurau mai bine, că alţii puneau înjurătura asta în context, că încercau timid să-i dea un sens, o rimă, un beat, iar alţii se mulţumeau să rămînă grosolani şi descopereau fericirea puerilă a bădărăniei ritmate. Cu cît se înjura mai mult, cu atît mai bine. Aparent, prin BUG Mafia, Paraziţii sau R.A.C.L.A., deprindeam gustul pentru hip-hop. Adevărul era însă altul: nu hip-hop-ul era miza, nu lirismul acid sau dilema frustă, nu fondul, ci doar forma, capacitatea de a smulge din inerţie un vocabular cuminte, de a legitima invectivele, de a scoate la lumină frustrările şi mitocănia macho. Hip-hop-ul, aşa cum a fost degustat de publicul larg, nu a fost decît o staţie de tranzit, un substitut de moment în căutarea esenţei supreme. Odată ce această esenţă aşteptată cu înfrigurare a triumfat, odată ce lucrul care trebuia să se întîmple s-a întîmplat, iar poporul a primit ce şi-a dorit, odată ce această chestiune a căpătat şi un nume, manele, lucrurile s-au lămurit, iar gloria hip-hop-ului a început să apună. Rap