Arta de for public la noi are un trecut recent mai degrabă stînjenitor şi putem înţelege reţinerea artiştilor de a vorbi despre acest fenomen, mai cu seamă după episodul jenant al scobitorii dedicate lui 1989. Nici arhitecţii nu o fac, din motive similare. Episodul competiţiei de anul acesta pentru Memorialul Aeronauticii cîştigat de Răzvan Luscov, dar rămas fără urmări practice, ca orice competiţie autohtonă care se respectă, e lămuritor. Nici societatea civilă nu comentează arta în spaţiul public decît cînd e prea tîrziu (şi invoc aici acelaşi exemplu, al „scobitorii“ din Piaţa Palatului/Revoluţiei, cînd nu s-a vorbit despre concursul făcut pe furiş, dar s-a protestat inutil, în schimb, cînd lucrul era gata). „Autorităţile“ despre ce să vorbească, bietele? Ele, din motive electorale, mai amplasează cîte o statuie sau vernisează cîte un memorial neterminat la data inaugurării (cazul, recent, al memorialului Holocaustului, de pe cheiul Dîmboviţei).

Arta de for public la noi are un trecut recent mai degrabă stînjenitor şi putem înţelege reţinerea artiştilor de a vorbi despre acest fenomen, mai cu seamă după episodul jenant al scobitorii dedicate lui 1989. Nici arhitecţii nu o fac, din motive similare. Episodul competiţiei de anul acesta pentru Memorialul Aeronauticii cîştigat de Răzvan Luscov, dar rămas fără urmări practice, ca orice competiţie autohtonă care se respectă, e lămuritor. Nici societatea civilă nu comentează arta în spaţiul public decît cînd e prea tîrziu (şi invoc aici acelaşi exemplu, al „scobitorii“ din Piaţa Palatului/Revoluţiei, cînd nu s-a vorbit despre concursul făcut pe furiş, dar s-a protestat inutil, în schimb, cînd lucrul era gata). „Autorităţile“ despre ce să vorbească, bietele? Ele, din motive electorale, mai amplasează cîte o statuie sau vernisează cîte un memorial neterminat la data inaugurării (cazul, recent, al memorialului Holo