Ne trebuie «un program de viaţă comun», un «proiect pentru mâine».

Î n 1922, în prefaţa unei cărţi care s-a tradus şi în româneşte („Spania nevertebrată"), Ortega y Gasset observă că „spaniolul obişnuieşte să-şi facă iluzii asupra trecutului, în loc să şi le facă asupra viitorului său". Acest cult supradimensionat al trecutului e, în aparenţă, un principiu de coagulare naţională. În realitate, efectul e, mai curând, paralizant. Pentru ca o naţiune să se mobilizeze consecvent şi tenace e nevoie nu de o făloasă privire îndărăt, spre legendare zile de glorie, ci de un proiect comun, de o viziune asupra viitorului. Cu alte cuvinte, o perspectivă de construcţie comună e un factor de coeziune infinit mai vital şi mai eficace decât memoria unor împrejurări trecute. Nu e singurul pasaj din cartea gânditorului iberic a cărui potriveală cu realităţile româneşti de astăzi e spectaculoasă.

Şi la noi, „identitatea" naţională e definită, adesea, din unghi retrospectiv. Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti...) perorând emoţionat, ori de câte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului", de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti. Sunt prea conservator ca să dispreţuiesc trecutul şi să pun în umbră monumentalitatea vie a tradiţiei.

Dar ştiu, pe de altă parte, că un trecut nobil şi o tradiţie venerabilă (ingrediente invocate, de alfel, de patrioţii tuturor patriilor), nu constituie o garanţie cu privire la calitatea contemporanilor şi la valoarea prezentului. Da, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Maniu sau Brătienii au fost figuri excepţionale, dar asta nu se răsfrânge, ereditar, asupra oricărui Mitică de azi.

A crede că slava unor vremuri apuse justifică