Inginerul Eddie V. construieşte în Canada ce a intuit de foarte devreme că nu va putea pune piatră pe piatră în România.

Revoluţia lui, începută într-un tramvai care traversa Timişoara în acele zile sângeroase de revoltă, s-a aşezat şi fructificat dincolo de ocean, unde azi se simte împlinit, chiar dacă admite că emigrarea e o decizie grea, care te ţine captiv între două lumi, dar pe care, ca român, trebuie s-o faci pentru a asigura viitorul copiiilor tăi.

„Mă numesc Eddie V. La 16 Decembrie 1989 eram student în anul II al Facultăţii de Construcţii din Timişoara, oraşul în care locuiam împreună cu părinţii. În acea zi, pe la orele prânzului, întorcându-mă de la cursuri (sâmbata era zi lucrătoare) am observat multă lume adunată în faţa parohiei lui Tokes, dar nu am dat importanţă, neştiind nimic din culisele evenimentelor legate de ordinul de evacuare. În aceeaşi seara pe la orele 19-20 mă aflam în tramvai cu destinaţia “centru” să văd un film la cinema. Tramvaiul meu era al treilea oprit de mulţimea din faţa casei lui Tokes. S-au deschis uşile, am coborât mirat şi curios şi m-am trezit în mijlocul mulţimii care scanda (nu-mi aduc aminte lozincile, dar ţin minte că mă înfiorau în timp ce le scandam cu o teamă paralizantă de a nu fi zărit şi recunoscut). Aşa începea pentru mine Revoluţia. Mărturisesc că deşi am participat în zilele următoare în diverse momente în punctele cheie din oraş, nu sunt erou şi nu am certificat de revoluţionar pentru că nu am solicitat ceva ce nu meritam, neputând să pângăresc cu un asemenea gest memoria eroilor noştri, în faţa cărora mă închin cu pioşenie.

Momentul în care am decis să plec din România

Au urmat trei ani în care mi-am definitivat studiile, după care am plecat iniţial să lucrez în străinătate, ulterior stabilindu-mă definitiv în Canada, unde mi-au fost recunoscute studiile şi unde