Era cîndva prin 2005. Aş vrea să îmi aduc aminte cum am intrat în contact, dar nu mai ştiu. Cert este că atunci, în 2005, cînd Dilema veche a făcut un număr despre exodul creierelor, a apărut primul interviu pe care l-a dat presei din România. Îl ţin minte pentru că a fost acel gen de întîlnire care te umple de energie, care te pune pe gînduri. În care simţi că ai dat peste o idee de bine şi îţi pare rău, în acelaşi timp, că nu poţi să faci mai mult pentru acea idee. Omul nostru locuia în străinătate, în Japonia, atunci, şi odată la cîteva luni venea în România şi făcea lobby pentru cine voia să-l asculte pentru crearea unui institut de cercetări avansate. Era, şi este, ambiţios. Cumva vizionar, cumva arogant, cumva iritat că nu e înţeles, cumva dornic să te convingă.

Am început interviul vorbind despre el şi nu-i era confortabil. Plecase din România la 17 ani, în 1988. Dăduse un doctorat în chimie la Strasbourg cu un laureat Nobel, apoi activase în calitate de cercetător în California, iar din 2002 conducea un proiect de cercetare în Japonia, în domeniul mi-cro-ma-tri-ţe-lor-en-zi-ma-ti-ce (cum mi-a spus pe silabe, văzînd că mă încrunt de frică să nu greşesc la transcriere). Pentru că se apucase să îmi spună ce înseamnă enzimaticele respective, am schimbat vorba şi l-am întrebat oarecum nepoliticos: „Şi vreţi să vă întoarceţi în România. De ce?“.

Există două căi pentru a ameliora ştiinţa românească: prima este să revigorăm sistemul actual. A doua, care merge paralel cu prima, este să creăm o instituţie asemănătoare celor care funcţionează la cel mai înalt nivel în lume.

A răspuns simplu că este şi se simte român, apoi mi-a făcut o teorie despre cum e el optimist în ce priveşte viitorul României. Am mai făcut un ocol prin Japonia şi mi-a povestit despre cum îşi scoate statul japonez cele trei milioane de dolari băgate în proiectul său de cerceta