Pentru prima dată după mulţi ani, Chişinăul a avut un Crăciun liniştit, cu un singur brad, fără scandalurile din trecut cînd „se aresta bradul“ sau scenele pentru spectacol erau „sechestrate“. Era o adevărată concurenţă între Guvern şi Primăria condusă de cel mai tînăr primar din Europa, fostul asistent de la Surprize-Surprize: cine să organizeze festivităţile de Crăciun? Cine să instaleze bradul în centrul oraşului?

Anul acesta, a fost doar un brad. Al Primăriei.

Gara „de tren“

O sală întunecoasă şi rece. De altfel, curată, cu un acvariu cu peşti coloraţi în sala de bilete pentru călătoriile internaţionale, o frizerie unde te poţi tunde scurt înainte de plecarea trenului, chiar şi un magazin de suveniruri.

Eu – şi încă vreo zece călători ajunşi mai devreme. Stăm cu nasul ascuns în fular şi mîinile în mînecile hainelor, pe post de manşon. Doi tineri în stînga mea stau tăcuţi şi îmbrăţişaţi (îşi sînt dragi unul altuia? sau doar se încălzesc?...).

Vorbesc despre gara „de tren“ pentru că la Chişinău există şi ceea ce unii localnici numesc gara „de rutier“ (un fel de autogară de-a noastră). Ei bine, din gara în care mă aflu pleacă zilnic trei trenuri spre Moscova. Spre Bucureşti – unul la două zile. În zilele cu soţ (pînă de curînd era un tren pe zi, însă numărul călătorilor a scăzut).

Pînă la Moscova, trenul face 27 de ore. Pînă la Bucureşti – 13. Din cele 13 – vreo 3, uneori 4, staţionează. La vamă, la Ungheni. Poliţiştii de frontieră şi vameşii, care poartă măşti chirurgicale de teama gripei pandemice, trec pe rînd din vagon în vagon. Între timp, se schimbă roţile. Trenul este tras într-un depou, vagoanele sînt susţinute de nişte scripeţi, se scot roţile de România şi se pun cele de Moldova (sau invers, depinde de unde vii).

Manevra se face pentru că în Republica Moldova (ca şi în tot spaţiul fost sovietic) distanţa dintre şine