Scriitorul Varujan Vosganian mărturiseşte că, scriind „Cartea şoaptelor“, a căzut la pace cu propria istorie şi cu tragedia armenilor trecuţi în lumea umbrelor. Autorul rememorează perioada în care a scris romanul care a obţinut premiul „Cartea anului 2009“ şi ne împărtăşeşte viziunea personală despre literatură, istorie şi oameni.

Povestiţi-ne, vă rog, cum a apărut dorinţa de a scrie un roman cu şi despre poveştile armenilor.

Am scris romanul ca pe o eliberare. Sunt atâtea lucruri care au fost trăite, dar nu au fost spuse niciodată. Povestitorul e un copil. Nu e uşor să te întâlneşti cu copilul care ai fost. Îţi trebuie mult curaj. Atenţie, nu cu copilul din tine, căci el se schimbă odată cu tine, ba chiar ajunge un bătrân cu chip de copil, precum cei bolnavi de progerie. Ci chiar cu copilul care ai fost şi care este cel mai neîndurător judecător al tău, căci el, neştiind ce este păcatul, nu ştie nici ce este iertarea. Romanul a fost scris între 2003 şi 2006. Aura Christi mi-a cerut un text de proză, amintindu-şi că am luat mai demult un premiu literar cu un volum de nuvele, «Statuia Comandorului».

Textul a apărut în «Contemporanul» în primăvara lui 2003. La scurtă vreme m-a sunat Nicolae Breban, care s-a exprimat laudativ la adresa lui. Aveam deja o parte a documentării, aşa că m-am decis să scriu mai departe. Informaţiile din carte sunt fie rezultatul documentării din arhive, fie al descoperirii unor documente inedite, fie al culegerii de mărturii. Am organizat întâlniri ale supravieţuitorilor, unii dintre ei chiar eroi ai «Cărţii şoaptelor», la Bucureşti, Constanţa, Focşani, Craiova, chiar şi la New York, printre armenii emigraţi din România, apoi la Suraia şi Vadu Roşca, iar mărturiile au fost folosite pentru a scrie capitolul referitor la răscoala din 1959. Toate personajele sunt reale, chiar dacă trăiesc nu doar în lumea reală, ci şi în c