l Avatar (SUA, 2009), de James Cameron.

În Avatar, James Cameron întrebuinţează 3-D-ul pentru a crea efecte mult mai subtile decît acela de lucruri-care-vin-peste-noi. Nu vrea ca lumea inventată de el – o planetă numită Pandora – să vină, pur şi simplu, peste noi. O vrea anvelopantă, absorbitoare şi un pic halucinogenă, cu perdele de vegetaţie care se dau la o parte chiar sub nasul spectatorului, cu ghemotoace de puf luminescent care se risipesc prin sala de cinema, cu pămînt pe care călcăm fără a putea şti sigur dacă e chiar pămînt sau doar acoperişul junglei, dacă sîntem sus sau jos, dacă stăm pe ceva ferm sau dacă sîntem suspendaţi. În această versiune fantastică a junglei amazoniene trăiesc triburile No’vi – nişte humanoizi albaştri, svelţi, înalţi de patru-cinci metri, cu cozi nervoase şi urechiuşe de ied, care merg la vînătoare cu arcuri şi săgeţi, călare pe nişte pterodactili uriaşi, cu aripile colorate la fel de psihedelic ca dubiţele unor hippioţi. Printre ei trăieşte şi o botanistă de pe Pămînt (Sigourney Weaver). Cum nici un pămîntean nu poate supravieţui în atmosfera de pe Pandora, ea foloseşte un „avatar“ – un corp de băştinaş (de fapt, unul hibrid – creat prin combinarea ADN-ului ei cu ADN de băştinaş) pe care-l controlează mental; merge la culcare într-o cabină specială şi avatarul pleacă la treabă în locul ei. Botanista e bine intenţionată, numai că nu e singură. Un complex militaro-industrial de pe Pămînt vrea să-i îndepărteze pe indigeni, pentru a avea acces nestingherit la un minereu preţios. În acest scop infiltrează printre No’vi un alt avatar – al unui soldat (Sam Worthington). Atît cele două avataruri, cît şi indigenii adevăraţi sînt, din punct de vedere strict tehnic, cele mai „vii“ personaje zămislite pînă acum prin procesul tehnologic numit motion capture – în care, pornindu-se de la mimica şi de la gesturile unui actor (care chia