Eugenia are 30 de ani şi certitudinea că totul stă în puterea ei. Îşi aminteşte vag de comunism, şi de faptul că visa să devină jumate poliţit, jumate profesoară. În ăştia 20 de ani a devenit, însă, jurnalist. Savurează libertatea de a călători în lume, libertatea de a scrie ce vrea, unde vrea, şi convieţuieşte cu dreptul de a plăti rate la bancă pentru propria casă.
„Am 30 de ani, împliniţi chiar în 2009, la 20 de ani de la căderea comunismului. Printr-o simplă scădere matematică reiese că la Revoluţie aveam tot o vârstă rotundă, cu zero în coadă, dar care însemna mult mai puţin. În ăştia 20 de ani am adunat câteva diplome: de bacalaureat, de licenţă în Jurnalism şi cam atât, că la masterat am renunţat.
M-am născut în Rădăuţi, judetul Suceava, Bucovina. Acolo am şi primit cei 7 ani de acasă, pentru că am fost crescută de bunici pânâ când am ajuns la vârsta la care trebuia să merg la şcoală. Am făcut şcoala în Bacău - oraşul în care părinţii mei primiseră repartiţie (şi aici intervine comunismul) - şi pe care nu l-am simţit niciodată ca locul meu. După Bacău a urmat Bucureştiul, o altă aglomerare urbană de care nu mă simt foarte atrasă, dar în care stau deja de 10 ani. Deci, din ultimii 20 de ani jumătate i-am petrecut în Capitală. De unde sunt, deci? Din Bucovina. De ce nu sunt din Bacău? Din cauză că Bacăul este un oraş industrial, schimonosit artificial de Ceauşescu, în care am ajuns întâmplător din cauza unei repartiţii.
Am avut libertate
Având 30 de ani, am prins numai anii *80 din tot ceea ce a însemnat comunismul. Iar ca amintiri numai ultima perioadă a comunismului. Am amintiri disparate, cozi, nişte prăjituri pentru care mama s-a bătut la o coadă, jumătăţile de pâine pe care le primeam la alimentara, spaţiile goale din galantare, uniformele ridicole, câteva activităţi pioniereşti. Multe amintiri renasc atunci când
