Au fost doi ani de acomodare, nu am stiut clar ce vrem si nu s-a stiut clar ce se asteapta de la noi. Nu e nici o mirare si nici motive sa ne dam pumni in cap, asa s-a intamplat cam cu tot Estul Europei. Eram recent la o conferinta in Slovacia, unde trebuia sa vorbesc despre prioritatile Romaniei in UE, iar colega de la Bratislava care spusese inainte ca Slovacia e o tara mica, fara nici un fel de politici proprii in Europa, m-a introdus audientei spunand ca sigur situatia trebuie sa fie diferita cu Romania, o tara mare, cu orientari strategice traditionale proprii. I-am multumit pentru prezumtie. De fapt, Romania si romanii sunt partial blocati intre uimirea ca au fost acceptati si asteptarea pasiva a banilor europeni. Era oarecum de asteptat sa se intample asa, avem de invatat rotitele, mai trebuie sa socializam in club inainte de a juca rolul de membru plin. Insa trebuie sa pregatim o strategie de iesire din aceasta stare.
Avem in fata doua modele de comportament al statelor estice: modelul pasiv si modelul polonez. Modelul pasiv este comod si suna cam asa: ne recunoastem prea mici ca sa influentam politicile de la nivel european, avem pareri numai cand suntem intrebati, ne dam voturile in Consiliu acelui stat mare care ne intreaba primul ce parere avem si ne promite sa ne fie prieten, de obicei, fara sa se oblige la ceva concret in schimb. In general, modelul comod presupune sa savurezi viata in club fara sa te doara capul sa ai initiative.
Modelul polonez este oarecum invers: polonezii sunt agitati. Invariabil au pareri si cand sunt intrebati si, mai ales, cand nu sunt intrebati. Polonezii nu cauta neaparat aliante cu statele mari, pentru ca se considera ei insisi un stat mare care trebuie sa faca aliante cu state mai mici, impotriva altor state mari. Polonezii vor sa foloseasca regulile in avantajul lor, dar daca nu sunt in avantajul lor,
