De ce s-a dus Dan Petrescu în liga a doua din Rusia, acolo unde între meciuri sunt mii de ore de zbor şi mingile se colorează în roşu ca să nu adoarmă în zăpădă? De ce nu a rămas la Unirea să vâneze, cu leii lui albaştri, coromorani în primăvară?

Răspunsul se numără în zerouri , în multe zerouri. Aşa se spune şi, după ce se spune, vin reproşurile: « Cum să renunţi la performanţă, fie ea şi în Bărăgan, pentru câteva milioane acolo, la capătul lumii ? Cum să-ţi îngropi cariera în petrodolari sau ce naiba or fi ? » .

Plecarea lui lasă în urmă mistere şi regrete fiindcă a fost un model şi o excepţie. Altfel spus, a sedus prin muncă, fără să fie copiat. A construit câteva echipe, pe una a făcut-o campioană şi dansat numai o toamnă cu ea la marele bal.

Preţul? Preţul nu e totul. Contează însă că acum, la urmă, rămâne o construcţie impresionantă şi fragilă care spune că, şi în fotbal, oamenii pot fi providenţiali. Iar când opera lor nu durează, se cheamă că, totuşi, oamenii providenţiali au eşuat. De aceea, pariul lui Petrescu rămâne la Urziceni.

Nu există niciun motiv pentru care să nu fie socotit un tehnician bun. Aşadar capabil să promoveze în prima ligă din Rusia şi să reziste acolo, în frig, acolo unde pe toţi antrenorii îi prinde paltonul, acolo, între oligarhi şi anonimat. Sau poate că...

În definitiv, cine e atât de intim cu destinul încât să ştie că drumul spre Londra, cartierul Chelsea, nu trece pe la Kuban Krasnodar?