Ce an a fost 2009!
Pe când evaluările şi statisticile umplu presa, simt în mod intim că acest sfârşit de an e unic. Dar de ce? Pentru că a fost anul alegerilor ori al realegerilor pentru unii şi al nealegerilor pentru alţii? Pentru că vestita criză economică a dominat şi, în timp ce pentru viitorul ecologic sunt anume speranţe, pentru visul promis de toate sistemele politice, prosperitatea tuturor, e mai mult scepticism decât oricând? Pentru că mulţi au sărăcit şi mai puţini (dar totuşi surprinzător de mulţi!) s-au îmbogăţit? Pentru că în America a venit Obama ca un profet triumfător şi 12 luni mai târziu nu mai ştie cum să-şi ceară scuze că nu poate rezolva dezastrul? Dar e chiar un dezastru?
Hmmm - într-un fel este, pentru că văd cât de molipsiţi de grijă sunt tinerii în Europa, în America, în România, în California. Aud, văd, miros, simt îngrijorarea şi descurajarea tinerilor. Tradiţionalii sfidători, exuberanţi şi inconştienţi, mâncătorii de foc, leii şi leoaicele speciei umane, tinerii sunt sceptici la acest sfârşit de an, ba chiar negativişti şi prostraţi în confuzie şi lipsă de iniţiativă.
Peste toată planeta parcă trece un nor de descurajare şi teamă, şi autonegaţie. Pluteşte deasupra planetei, adastă peste un continent, apoi peste altul, apasă pe o naţie, pe alta... Oriunde se opreşte, oriunde umbra lui poluează, se răspândesc dedesubt un frig, un gol, un sentiment de urât şi de eşec. De ce?
Ştiu de ce, toţi ştim. Lumea cum o cunoşteam nu va mai fi, şi ce va fi în loc se zămisleşte în neîncredere, râcă, gelozie şi în acuzaţii, în acuzaţii nesfârşite.
Dacă nu mă credeţi, daţi atenţie unor indicii concludente. Nu doar faptul că n-avem banii pe care-i aveam cândva: că ne facem cadouri mici şi ne luăm vacanţe scurte ori nici un fel de vacanţe. Că vedem la televizor ori întâlnim în persoană atâţia semeni cărora le
