A mai trecut încă un an de comerţ liber cu artă. Un an de acceptare tacită, de revoltă, nedumerire şi de încântare, pe alocuri. Foarte rar, de revelaţie. S-o luăm pe rând... De acceptare tacită - din partea presei specializate - a ideii că piaţa românească de artă geme de falsuri; nimeni nu le vede sau se face că nu le vede. Cu toate că breasla avizată - experţii de la casele de licitaţii - este foarte precaută, exigentă şi intransigentă. Şi totuşi, plouă cu imitaţii de doi bani; cu pastişe pe care, nu o dată, îşi pun semnătura de autentificare a lucrării unii experţi cu clasă. Personaje respectabile, care, din păcate, se mai înşală/s-au înşelat amarnic.
De revoltă din partea cunoscătorilor, care oscilează între tentativa de a lua atitudine împotriva fenomenului şi de a se lăsa păgubaşi, sfârşind prin a se mulţumi că alţii, şi nu ei, au căzut în plasă.
Nedumerirea ne aparţine nouă, cei interesaţi, de două decenii, de starea comerţului liber cu artă... Fiindcă după douăzeci de ani, pe piaţa autohtonă de artă nu este încă foarte bine definită şi nici înţeleasă ideea acestui tip de comerţ, cu totul aparte; nu este clară atitudinea protagoniştilor lui (vânzători, misiţi, cumpărători) - corectitudinea, consecvenţa etc., etc. Au mai rămas încântarea şi revelaţia. Cine credeţi că sunt "exponenţii" lor? Pe de o parte, cei cu bani mulţi care ştiu ce vor şi au înţeles semnificaţia şi avantajul investiţiei în artă, iar pe de altă parte iubitorii de artă fără posibilităţi financiare. Lucrurile sunt pe cât de simple, pe atât de complicate când este vorba de comerţul autohton cu bunuri culturale...
Gusturile cumpărătorilor sunt îndoielnice; de multe ori prevalează spiritul de turmă. Şi merge... Se cumpără x pictor pentru că cineva a dat tonul preferinţelor în acest sens, exacerbând calitatea lucrărilor acestuia, din considerente ce ţin, chipurile!, de "valoar