Modelul politic al Romaniei dupa 1 ianuarie 2007 ar putea fi definit sintetic, dupa toate semnele ultimilor trei ani, drept unul al decuplarii prin integrare. Nu este mare filosofie sa iti dai seama cum este posibil asa ceva. Cata vreme esti exterior unei structuri anume – o biserica, o comunitate etnica, un stat national, o umbrela suprastatala –, ramai "strainul", "celalalt". Altfel spus, definitoriu pentru tine este tabelul valorilor care te separa in cele mai multe puncte de semenul socotit identic sau compatibil. Indata ce ai intrat in structura respectiva, tabla majoritara a valorilor se postuleaza ca devine si a ta, drept care modelul necesitatii conformarii la ea apare ca de la sine inteles. Lucrul acesta a functionat de minune atunci cand Crestinismul rasaritean si cel apusean au crestinat diversele popoare, aliniindu-le la predica in greaca (mai apoi si slavona) sau la cea in latina, dupa tipicul fiecareia, in interiorul aceleiasi aspiratii catre ecumenicitate, respectiv nazuinta spre universalism. In cazul nationalismului, lucrurile s-au radicalizat, paradoxal, chiar mai mult decat in epocile de intoleranta bisericeasca: cine nu rezona la aceleasi idealuri nationale se socotea ca nu face parte din corpul natiunii (nu doar cazul minoritarilor etnici sau confesionali, ci si al iconoclastilor de tot felul, al marginalilor si "subversivilor", al minoritatilor sexuale). De aceea nu este nici o mirare ca romanii s-au descurcat de minune atunci cand a venit vorba de adecvari la o comunitate religioasa sau alta: ei s-au catolicizat masiv, la nivelul nobilimii, in Banatul si Hunedoara Evului Mediu, in Partiu si Maramures, cand a venit Reforma s-au calvinizat, iar o data cu sosirea imperialilor, dupa 1690, au aderat intr-o noua forma la catolicism. si in sudul sau in rasaritul actualei Romanii au fost destule cazuri – chiar daca mai putin popularizate – de aristocra