Cea mai frumoasă poveste a istoriei recente a fotbalului românesc poartă numele de Unirea Urziceni.
Sau „Uimirea” Urziceni, aşa cum inspirat a fost botezată echipa „ciulinilor din Bărăgan”. Povestea s-a ţesut pe neaşteptate, n-a avut nimic clasic, iar fantasticul şi norocul s-au întretăiat pe firul naraţiunii. „Bursucul” a reinventat jucători, metode de antrenament, dar şi harta „granzilor” din fotbalul românesc. Mereu agitat, mereu suspendat, mereu pe picior de război cu arbitrii, rivalii, dar şi cu propriii elevi. Acestea au fost stările care l-au definit pe eroul acţiunii.
Dan Petrescu i-a împins de la spate pe Bordeanu, Onofraş, Nicu Epaminonda, Apostol, Bilaşco şi aproape toţi ceilalţi jucători din lotul Unirii, pe care fotbalul autohton îi aruncase la coş, după ce le lipise pe frunte etichete cu „terminaţi” sau „epave”. Toţi au avut un numitor comun: au ştiut să asculte şi să îndure. Dan Petrescu i-a transformat din mârţoage în armăsari, folosind mai mult biciul şi prea puţin zăhărelul. „Bursucul” poate primi şi brevet de inventator pentru felul în care şi-a pregătit echipa şi cum şi-a motivat elevii.
Un episod fără prea mare importanţă este poate cea mai bună explicaţie pentru acest miracol: un meci amical Unirea - Oţelul Galaţi, disputat în urmă cu câteva luni, s-a încheiat cu un succes suprinzător al oaspeţilor. Pe banca tehnică, Dan Petrescu n-a scos o vorbă, uimind pe toată lumea care se obişnuise deja cu crizele sale de nervi. „Am vrut să le arăt jucătorilor că, dacă nu stau cu gura pe ei, nu pot să facă nimic. Dacă n-aş fi ţipat la ei, nu luam campionatul”, a explicat tehnicianul. Unirea a crescut în trei ani cât alte echipe în zeci de ani, dar povestea s-a sfârşit. Eroul principal a plecat.
Unirea are şanse mici să continue la acelaşi nivel pentru că n-are „pedigree-ul” marilor cluburi, unde există o o