Iată, în seara asta, se încheie şi anul acesta! Ca să nu rămîn dator cu anii lui Inimă-Rea, căruia i-am promis un titlu şi mai lung decît cel de acum două poveşti – dacă nu cumva va fi fost o ameninţare, nu o promisiune! – schimb ordinea la care mă gîndisem acum vreo săptămînă şi postez Tramvaiul în ceaţă…, apărut prima oară în Check Point Charlie… Scurta parabolă din volumul de debut rămîne pentru după Revelion, deci pentru începutul anului viitor. După care, ieşin din lunga vacanţă literară, măcar episodic, pentru a vedea ce e de făcut cu Universitatea noastră cea de toate zilele, cu ajutorul d-lui Nicolae Hurduc, un profesor de ştiinţe, pe care îl respect foarte mult. Apoi, mai vedem ce şi cum! Deocamdată, mai citim! Povestea aceasta e în alt registru.
An Nou fericit! Bonne Annee! Happy New Year! Sczesliwego Nowego Roku!
Baxtalo Nevo brsh. But sastipe thaj reslipe savorende!
La Mulţi Ani!
În eboşa din octombrie 1989, găsită în vechiul caiet cu paginile îngălbenite, îngălbenite, ca să fiu sincer, încă de pe atunci, pentru că învăţasem principiul economiei de la regimul tătucului şi foloseam un caiet interbelic, găsit şi acesta împreună cu altele cîteva între lucrurile rămase la moartea mătuşii mele dinspre tată, povestea aceasta era relatată la persoana a treia, ca şi cum aş fi vrut să mă ascund în spatele unei fiinţe străine, dacă nu cumva şi impersonale, căreia să-i confer o aură ficţională. Ca şi cu aş fi avut, aş mai fi avut atunci ceva de ascuns. Sau pentru că, poate, ca pe toţi autorii încă neformaţi, mă apucase un fel de scrupul al discreţiei. Ca să nu mai spun că respectiva formulă mă situa în postura naratorului omniscient, ceea ce e un fals, pentru că eu pot fi în foarte multe feluri, în orice fel doriţi dumneavoastră, dar cu siguranţă că omniscienţa e o postură cu totul exagerată în ceea ce mă priveşte. De aceea