Anul acesta, România a beneficiat de cea mai mare extindere de drepturi suverane şi jurisdicţie asupra unui teritoriu din ultimele nouă decenii. Sursa: EPA

1 /.

În spatele succesului de la Haga stau ani de dispute juridice, o relaţie istorică încordată cu Ucraina, traseul unui diplomat de excepţie – Bogdan Aurescu, şi interesele financiare ale rechinilor energetici. Patruzeci de ani de negocieri eşuate se încheiau pe 3 februarie 2009, ziua în care Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga anunţa verdictul în dosarul privind delimitarea platoului continental din Marea Neagră.

Miza? 12.000 de kilometri pătraţi, rezerve de hidrocarburi însumând 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale şi aproape 15 milioane de tone de petrol.

Procedurile juridice fuseseră demarate de ţara noastră în septembrie 2004, când România cerea Curţii să ia măsurile legale împotriva Ucrainei, solicitând “instituirea unui hotar maritim unic între cele două ţări, prin delimitarea platoului continental şi a zonelor economice de exploatare exclusivă”.

Diferendul cu Ucraina nu era de dată recentă. În 1949 se trasau deja primele graniţe, prin acorduri între România şi URSS, sub forma unor procese-verbale de demarcare a frontierei. Apoi, în 1967, chestiunea a revenit în prim plan, rămânând pe agenda bilaterală vreme de patru decenii.

Verdict nesperat

Linia de delimitare mergea, conform acordurilor iniţiale cu URSS-ul, pe arcul de cerc din jurul Insulei Şerpilor, pe o rază de 12 mile marine, ceea ce însemna că spaţiile maritime exterioare acestei frontiere aparţin României. Ucraina, ca ţară succesoare a URSS, este obligată să respecte acordurile – a fost unul dintre argumentele României.

Dificultatea majoră în emiterea unui verdict venea însă pe o filieră paradoxală. Potrivit legislaţiei internaţionale