Fara deciziile din 1993, sau daca ele ar fi intirziat prea mult, conditia Romaniei si a Europei de Est ar fi fost, astazi, cu totul alta. Poate ca perspectiva mea este in prea mare masura influentata de formatia profesionala si optiunile teoretice, insa nu pot cauta evenimentul decisiv al ultimilor douazeci de ani in alta arie decit cea politica. Sfirsitul Razboiului Rece, prabusirea comunismului si destramarea Uniunii Sovietice configureaza cadrul in care putem cauta raspunsul. Asadar, as avea in vedere ansamblul de decizii prin care Statele Unite si Uniunea Europeana incep sa modeleze ordinea politica a Europei Centrale si de Est. Ne-am putea indrepta, asadar, catre anul 1993. Criza ex-iugoslava se apropia de punctul culminant, Rusia avea accese de agresivitate pe fondul unei slabiciuni si al unei instabilitati politice cronice. In primavara, presedintele Clinton, de-abia instalat la Casa Alba, este asaltat de liderii polonez, ceh si maghiar, care cer garantii de securitate pentru tarile lor. El accepta ideea extinderii NATO si se lanseaza intr-o batalie de uzura, la capatul careia va invinge rezistenta Rusiei si scepticismul din propria tabara. Se declanseaza astfel un proces prin intermediul caruia statele postcomuniste est-europene sint incurajate sa intreprinda reforme politice de substanta si sa-si imbunatateasca relatiile reciproce. Tot primavara anului 1993 este perioada in care, pe fondul intrarii in vigoare a tratatului de la Maastricht, noua Uniune Europeana incepe sa se gindeasca la extindere si traseaza un cadru pe care democratiile est-europene trebuie sa-l respecte, in perspectiva unei eventuale aderari. La Consiliul European de la Copenhaga se enunta clar aceste criterii, demarindu-se un proces care avea sa continue cu semnarea acordurilor de asociere si ceva mai tirziu, in 1997 si apoi in 1999, cu inceperea negocierilor de aderare cu zece tari postc