„Din dezbaterile de după decembrie 1989 s-a desprins, decisivă, concluzia că, imediat după război, adversari în perioada anterioară prin poziţia faţă de alianţa cu Germania, Antonescu şi Regele sunt de aceeaşi parte a baricadei. Pe perioada guvernării sale, Mareşalul fusese un duşman al ruşilor şi al comunismului. Campania din Est a fost pornită pentru redobândirea unui teritoriu luat în contextul expansiunii ruseşti.

Mareşalul a protejat într-un fel partidele democratice, deşi regimul său nu recunoştea pluralismul politic. Răsturnarea lui Antonescu şi ieşirea României din alianţa cu Germania nu erau posibile fără o alianţă a Regelui, a partidelor tradiţionale cu comuniştii. Toate încercările forţelor pluraliste din România de a trata separat cu Aliaţii au eşuat. Americanii şi englezii au pus de fiecare dată condiţia negocierilor directe cu sovieticii.

Forţele conducătoare s-au aliat cu comuniştii

Şi bulgarii, şi ungurii, conştienţi de faptul că războiul e pierdut de Germania, au încercat o pace separată cu occidentalii. Şi lor, ca şi românilor, li s-a spus însă că trebuie să trateze mai întâi cu ruşii. Ori, una din condiţiile negocierilor cu Moscova consta în recunoaşterea comuniştilor drept unul dintre principalii parteneri de discuţie. Ca şi în cazul Bulgariei, ca şi în cel al Ungariei, forţele conducătoare s-au văzut obligate să se alieze cu comuniştii pentru a putea duce tratative cu Stalin.

Alianţa Regelui cu Partidul Comunist împotriva lui Antonescu a fost impusă de conjunctura istorică. Era de aşteptat, aşadar, ca alianţa dintre Rege şi comunişti să se rupă imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Chiar de la constituirea guvernului Sănătescu, s-a văzut că între ruşi şi comunişti, pe de o parte, şi Rege şi partidele istorice, pe de alta, este o incompatibilitate. Această incompatibilitate, rapid transformată în adversi