2010 nu e 2009. Pentru că aşa vrem noi, să fie altceva. Să punem capăt, la un moment dat, şi să o luam de la început. Nimeni nu ne împiedică să dăm startul unei astfel de etape în iulie, de exemplu. Sau când simţim noi că ar trebui. 6 (7) miliarde de ani, de mărimi diferite, personali, sărbătoriţi în singurătatea timpului propriu. Poate că acolo vom ajunge. Dar sper că nu prea devreme. Sau, în paralel cu ce avem deja.

Aseară, deşi eram obosită şi tindeam, într-un ungher al comodităţii, să dezbrac noaptea de festivism, am insistat să ieşim în piaţă. Liniştea câştigase detaşat în faţa vinovăţiei de a lăsa momentul ne-tratat, dar, cu toate acestea, un impuls mic şi subconştient a pâlpâit brusc şi ne-a scos din casă.

Anul trecut luasem ca obiectiv Piaţa Constituţiei mai mult pentru Zdob şi Zdub, care, înconjuraţi de zăpadă şi cu solistul la bustul gol, au un farmec aparte, dar în urma lor şi a artificiilor, descoperisem altceva. O chestie care mi se arată, în mod previzibil, când mulţimea (ceilalţi) se întâlnesc pentru a demonstra, prin prezenţa comună, un sens.

Deşi, de data asta, alegerea muzicală a fost înfiorătoare, nu mi-a părut rău de drum. Emoţia populară trezeşte, mereu şi surprinzător, rădăcini primitive. Zgândăre solidaritatea speciei. Îmi aduce aminte de sentimente vechi, primare, de comuniune în faţa unei convenţii pe care noi o vrem importantă, de defulare a răului sau a neîmplinitului, de a le forţa să rămână în urmă cu ajutorul artificiilor, de a spera. Nevoia de a da un sens timpului, pe care, dacă nu îl înţelegem, îi punem marcaje de trecere, pentru a reuşi să-l trăim.

Sute de necunoscuţi, alături unii de alţii, pentru a încununa tabieturi istorice. Adunaţi la unison, în faţa luminilor care spun gata şi hai să începem iar. Cel puţin în această noapte.

Mai multe fotografii aici

Poporul din Piaţa Constit