Criza financiară, negocierile eşuate şi schimbarea strategiilor abordate de autorităţi au întârziat atragerea de capital privat. Unii analişti spun că societăţile aflate încă în proprietatea statului nu mai sunt la fel de atractive ca cele privatizate deja.

Starea deplorabilă a celor mai multe ramuri industriale de la începutul anilor 1990 a împins economia românească să recurgă la singura metodă viabilă în acele vremuri: privatizările cu investitori strategici.

Astfel, rafinării, combinate siderurgice, producători de maşini, de cosmetice sau textile au trecut, rând pe rând, în gestiunea unor proprietari privaţi. Procesul a fost stopat, însă, odată cu declanşarea crizei economice, iar 2008 a devenit primul an din era post-decembristă când nu s-a realizat nicio privatizare. Anul 2009 a fost al doilea.

„Nu mă interesează privatizările cantitative. Nu vreau să vând companii sau active. Vreau parteneri străini care să vină cu lichidităţi pentru dezvoltarea business-ului", spunea ministrul Economiei, Adriean Videanu, la finele lunii noiembrie, adăugând mai încet: „Sigur, dacă avem o ofertă de nerefuzat, putem să facem şi asta".

Ce era pe listă anul trecut

Sectorul electricităţii a rămas unul dintre cele mai atractive din industria românească, în primul rând datorită balanţei energetice echilibrate, apoi graţie necesităţii stringente de bani care să poată asigura modernizarea unor active vechi de 40 de ani.

Privatizările începute în 2003 s-au limitat la distribuţiile de energie, iar întregul segment de producţie a rămas la stat.

Deşi complexurile energetice din Oltenia şi unele termocentrale erau puse pe lista activelor care trebuiau scoase la vânzare pentru a face rost de banii necesari modernizării, anul 2009 a găsit în vigoare o ordonanţă de urgenţă prin care urma să fie înfiinţat un holding energetic naţional care să conţină dou