Toţi nechemaţii propăvăduiesc apocalipsa presei şi nevoia ei de reformare. Ca întotdeauna, cei mai vocali sunt ăia cărora nu li s-a întâmplat să lucreze în media (unii nu s-au priceput, alţii n-au avut noroc, motive se pot găsi întotdeauna) şi pe care i-a scos Internetul din penumbră. Din anonimat e oricum mai greu de ieşit. Da, dincolo de psihoza electorală băsesciană cu reformarea a tot ce mişcă, presa are nevoie de reformă. În primul rând, una profesională, fiindcă dezvoltarea haotică şi nemăsurată a acestui business a făcut să se umple ţara de ziare/radiouri/televiziuni şi, în paralel, pe măsura cererii de cadre de nădejde, breasla de sfertodocţi care scriu miau ca pisica (la i-urile de la capătul cuvântului nici nu mă mai refer, că mă doare capul) şi care au citit mai puţin decât au scris. În paralel cu popularea fără precedent, s-a abdicat copios de la rigori şi, în general, de la abc-ul meseriei. Iar la capitolul ăsta e de lucrat serios în timp, nu baţi din palme şi rezolvi cazul, fiindcă, pur şi simplu, nu merge.

Altă reformă necesară, după părerea mea, e cea a mentalităţilor. şi mă refer aici atât la a angajatorilor, cît şi la a angajaţilor. Nici nu poţi pompa la nesfărşit, de dragul orgoliului personal şi/sau al influenţei, bani cu ghiotura în cai morţi, dar nici nu trebuie să te aştepţi să fii plătit - peren, regeşte şi la timp - în interiorul unei întreprinderi care nu produce, ci trăieşte exclusiv din subvenţii (relativ transparente, pe bani publici ori mascate, de la proprietar de-acasă). Cazul Vântu ar trebui să fie elocvent pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit. Faimosul an al crizei, pe care-l cântă toată lumea şi habar n-are cum să-l abordeze, va arăta şi care-s investitorii capabili să-şi ţină în viaţă (fie şi aducând, temporar, bani de-acasă) societăţile comerciale de media pe care le deţin în proprietate, şi care sunt manage