2010 are împlinire numerică rotundă. Pare o sumă îmbelşugată de note maxime. În arderea focurilor de artificii, 2010 avea desen frumos. Se compunea bine, într-o impresie de echilibru. În imponderabilitatea amplelor regii revelionare, astfel de observaţii levitau firesc. Numai că luminile trăirii artificiale, oricât de meşteşugită le-ar fi croiala, nu pot păcăli dimineţile reci ale realităţii de fapt. 2010 ne prinde schimonosiţi de crampele incertitudinii, în rătăcirea unei derute temeinice, aproape sistematice.

Lumea sportului a păstrat în finalul anului trecut cadenţa unui festivism ritualic. Spectacolele în cadrul cărora au fost prezentate topurile celor mai cei şi au fost decernate trofeele bunei purtări au fost mai degrabă jenante. Spre deosebire de alţi ani în care se impunea intervenţia votului subiectiv pentru a ierarhiza aglomerarea unor performanţe, pentru 2009 a fost activată clauza concesiei.

Cu câteva mici excepţii, câştigătorii acestui an au fost mai mult inventaţi. Marian Drăgulescu risca să ocupe toate cele trei poziţii ale podiumului la categoria cel mai bun sportiv al anului dacă nu ar fi apărut, pe ultima sută, titlul obţinut în exil de Bute. Ai zis Drăgulescu, ai zis Bute şi începi să cauţi în sărăcie pentru a continua numărătoarea.

Fotbalul, ca de obicei, şi-a luat partea leului. Dar a unui leu schilodit de suferinţă. Repetenţia naţionalei nu putea propune nimic. Cristian Chivu s-a salvat prin impresia întregii cariere şi prin faptul că evoluează la o echipă de prestigiu a Europei. Răzvan Raţ a fost inventat doar pentru ca topurile să nu semene între ele. Raţ a fost agăţat de performanţa Şahtiorului şi de iluzoriul transfer la Real Madrid.

La naţională, mai uşor, spre dezamăgitor. Remarcabilă pare mai degrabă absenţa lui Mutu, premiantul de serviciu al altor ani. A apărut şi el, dar în condiţii cu tot