2009 a fost anul cu cea mai mare scadere economica din ultimii 15 ani, ceea ce a facut ca multi sa-si puna intrebarea fireasca de ce nu am putut diminua efectele crizei financiare care s-a transformat intr-o criza economica.
Nu este usor sa dai un raspuns care sa multumeasca pe toata lumea, dar pot fi trase cateva concluzii. In primul rand, cred ca cea mai importanta cauza a acestei crize este de fapt criza de incredere care s-a instalat intre componentele societatii - institutii publice, companii, sectorul bancar, la care s-a adaugat o scena politica turbulenta, care a facut ca masurile anti-criza putine la numar sa fie privite cu neincredere si fara dorinta de a fi implementate. Desigur, aceasta atmosfera de incertitudine a planat peste un tablou macroeconomic cu fundamente in plina deteriorare, cu masuri care ar fi trebuit sa fie luate si care au fost amanate, cu o comunicare nu foarte inspirata uneori in ceea ce priveste perspectiva si viziunea de viitor.
Trebuie sa subliniez ca aceasta criza mondiala a surprins economia romaneasca din punctul de vedere al structurii acesteia si al sustenabilitatii, ceea ce a facut ca impactul sa fie mai mare la noi fata de alte tari din Europa Centrala si de Est. Cu o economie bazata pe un consum excesiv, finantat in exclusivitate din resurse externe, cu o diversificare redusa a sectoarelor care contribuie la cresterea economica si cu o tendinta de supraevaluare a activelor principale, anul 2009 ne-a readus in actualitate ceea ce inseamna teama de a exprima o viziune, de a prezenta solutii alternative intr-o economie deschisa precum a Romaniei.
As putea sa cred ca lectia principala pe care ar trebui sa o invatam este cea a unei corelari mai bune intre resurse si scopuri, intre strategie, viziune si variante alternative si, nu in ultimul rand, intre ceea ce vrem sa facem si comunicarea aferenta. Aceste trei co
