Crima despre care veţi citi în rândurile ce urmează a fost săvârşită cu cruzime fără egal, într-o pădure din România. Probabil că, dacă ucigaşul nu s-ar fi lăudat prin cârciumi cu isprava sa, dacă nu ar fi arătat prietenilor cadavrul victimei, dacă nu i-ar fi poftit să se ospăteze din măruntaiele ei, crima ar fi fost una perfectă. Nimeni n-ar fi sesizat dispariţia, nimeni n-ar fi dat victima în urmărire generală. Iar făptaşul, om la locul lui, cu familie, cu slujbă, cu statut social bine definit, ar fi scăpat nepedepsit. Ca mulţi alţii. Pentru că, pe întinsul ţării, în locurile bătute doar de hoţi, de braconieri şi de jivine, au mai rămas multe omoruri cu autor necunoscut.
Civilizaţia şi progresul au îmbunătăţit gospodarul de la munte: poartă bluginşi jegoşi, votca ieftină şi ţigara nu-i cad din mână, iar posesia unui TAF poate fi aspiraţia lui supremă. Dacă mai are şi armă de vânătoare, "Muta" - adică pădurea, cum o alintă silvicultorii pe cea care îşi suportă uciderea în tăcere - devine pentru el un sac fund. Omul a învăţat cuvântul "profit" şi din cauza acestei iluminări e mereu ursuz. Faţă de hoţia celor care au reuşit - "baroni locali", afacerişti veroşi şi "hoţiide politicieni" - purtarea sa i se pare absolut onorabilă şi omul face totul spre a izbândi, convins fiind că nu ia de la nimeni nimic. Doar pădurea şi dobitoacele dinăuntrul ei, "le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mâna lui". Iar a râvni şi a lua de la bunul Dumnezeu nu e păcat, cele zece porunci privindu-l doar pe "aproapele tău", "omul".
Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase în zori pe TAF-ul său la pădure. Toamna ruginise făgeturile aprinzând flăcări de aramă în valurile de molizi. Aşternute ca o catifea neagră şi grea peste obcini, în dimineaţa aceea fără vânt ele păreau o mare împietrită. O mare paşnică, chemătoare şi enigmatică. Tânărul nu avea însă ochi