Chiar aşa, eu am avut nu una, ci mai multe copilării! Vreo trei la număr. Prima s-a consumat la Islaz, la bunicii şi fraţii mamei. Amintirile mele despre mine, şi nu numai, acolo încep. Într-o casă sărăcăcioasă, de pământ bătut, cu două odăi, magazie, beci şi ogeac. (Dar, vorba lui Sinuhe, eroul lui Mika Waltari din "Egipteanul", "nimeni nu este atât de sărac, încât în copilăria lui să nu fi fost şi o licărire de lumină şi de bucurie de care să nu-şi amintească la bătrâneţe".)
Şi podul, să nu-l uit. Podul misterelor, căci spaţiul acela întunecat şi împăienjenit ascundea taine cu nemiluita. Ori de câte ori îl vizitam găseam ceva care să mă trimită departe, pe tărâmuri inaccesibile altfel. O carte veche, de pildă, cu cotorul ros de şoarecii înmulţiţi printre lucrurile stivuite sub acoperiş. Sau obiecte din timpuri străvechi, ruginite, rupte, destrămate, înţepenite, cu vârste incerte şi imprecise. Le pipăiam vrăjit, şi-n jurul lor încropeam poveşti, recompuneam vieţi apuse, nespuse de careva vreodată. Le ştergeam de praf şi le dădeam suflare, încredinţat că firişoarele de lumină prelinse prin despărţiturile ţiglelor sunt tocmai puterile cereşti, coborâte să mă inspire. Era tare bine în pod, la doar câteva palme de cer! Cum la fel mă simţeam şi-n duzii dinspre gardul de uluci. Înspre vară, când rămurişul era verde şi des, mă cocoţam în vârf şi întârziam ore în şir în răcoarea umbrei tremurânde. Cred că aşteptam să-mi crească aripi, să mă înalţ în rotocoale în văzduhul pufos, aidoma berzelor. Niciodată n-am fost atât de liber ca în duzii din oborul bunicilor! Priveam uliţa de sus şi deodată toate mi se păreau mai mici, lumea se strângea, se micşora de parcă era o lume de pitici. Iar eu îmi închipuiam că sunt stăpânul ei, tolănit în jilţul de crengi şi înconjurat de-o curte păsărească. De grauri şi rândunici, de vrăbii şi ciori, amestec
