Oana Pellea scrie în ritmul în care respiră, rescriindu-şi de fapt stările aşa cum sunt ele, în emisii primare, înlesnite doar de chemarea Divinităţii.

Mă bucur să putem trece, subsemnatul şi cititorii săi, în 2010 însoţiţi de mărturisirile Oanei Pellea (JURNAL, 2003-2009, Ed. Humanitas, 2009, cu o Prefaţă de Ioana Pârvulescu). Scriu despre o carte în ţesătura căreia pătrunzi greu, ca într-un labirint unde ghidul te trece peste praguri bune şi rele, te scutură de pământescul din tine şi te iniţiază într-o experienţă a limitei dincolo de care te aşteaptă, în întruchipări ale vieţii sau ale morţii, mântuirea prin credinţa în Dumnezeu. Înfuriată, duioasă, vrednică, necruţătoare în toate îngereştile sale bătălii cu diavoleştile ispite, Oana Pellea povesteşte despre periculoasa aventură a căutării adevărurilor simple: „Nu cred că există, scrie ea, decât un fel de umilinţă în sens negativ, dacă pot spune aşa.

Este umilinţa ta faţă de tine. Sub toate formele. Umilinţa corpului tău faţă de tine. Uite că sufletul sau mintea nu te umilesc. Şi iată că pământul din noi o face. Şi o face cu nesimţire, cu duritate, cu răutate chiar. Uite că trădarea vine în primul rând de la pământul din noi. Şi salvarea e tot în suflet şi în minte. La ce bun silicoane peste tot, dacă spiritul nu lucrează? Şi ce minunăţie este când suflul Domnului lucrează în noi!"

Între noi, pământenii, care ne căutăm firea între deschiderea şi închiderea unor paranteze şi viaţa aceasta doar blestemată pentru unii şi binecuvântată pentru toţi ceilalţi, stă zidul amărăciunii că accesul la sensurile fundamentale ale existenţei ajung să fie filtrate prin sita unui cotidian meschin şi fără năzuinţa unei decolări spre orizonturile miraculoase ce ne veghează. Acesta mi se pare a fi unul din mesajele „JURNAL"-ului Oanei Pellea, imediat îmbogăţit însă de un altul: asemenea baraje pe care, adesea, ni le a