La moartea cântăreţei Lhasa de Sela nu ne vor inunda panglici roz simbolizând campaniile de informare asupra cancerului de sân.

Nici nu va răsuna vocea ei în prea multe căşti ale celor care ascultă muzică pentru ca să contracareze ritmurile metroului şi ale secolului.

Poate cei care i-au ascultat albumele sau au văzut-o în carne şi oase - privilegiu pe care l-au avut şi românii, în primăvara lui 2005 - vor simţi o undă de tristeţe. Ziarele vor înghesui câteva crâmpeie biografice într-un colţişor de ştiri diverse, nişte DJ de la radio vor încerca să strecoare, eventual, o piesă într-un efemer „heavy rotation”, descărcarea gratuită a pieselor de pe cele trei albume ale sale va cunoaşte un ultim imbold şi cam atât.

Ce se mai poate spune la dispariţia cuiva care a creat foarte puţin tocmai pentru că avea foarte mult de spus? În general, ce se mai poate spune când moare o tânără, după ce Erich Segal a scris totul, în „Love Story”? Că era altfel? Cu siguranţă era unică şi irepetabilă, dar câţi nu sunt aşa în muzica diferită de cea prefabricată comercial, de la desculţa Cesaria Evora până la trubadurul-filosof Leonard Cohen?

Că era un spirit destinat să fie liber - însă cum altfel putea fi cineva hărăzit de nişte părinţi excentrici cu numele capitalei tibetane? Că era sofisticat de sexy pe scenă - persistă amintirea sobrei rochiţe negre, extrem de simplă, pe care a purtat-o la concertul de la noi - şi doar acolo, în rest fiind prea puţin interesată de propria înfăţişare? Că era conştientă de darul său natural şi ştia că, înainte de a se sinucide, Kurt Cobain a făcut greşeala de a-şi ucide vocea?

Că pianul şi viorile, basul şi tobele simţeau nevoia să evolueze pe vârfuri în compania ei? Că graţie interpretării sale fecunde şi a timbrului special al vocii sale, cu care ne-a cântat şi ne-a povestit la Bucureşti,