Bine, zic, dacă tot e Anul Nou, hai să mă amorezez şi eu de preşedinte. Da, dar eu îl consider pe acest cetăţean politic cea mai mare calamitate pentru democraţie, ba chiar - am scris-o de atâtea ori - cel mai mare mafiot (nu un tânăr mafiot, cum spunea el despre un june liberal).

Anul Nou începe frumos. În Bucureşti ninge. Ninge cu fulgi deşi, oblici şi - iată un lucru straniu - când îţi cade întâmplător în gură un fulg de nea, el pare din ţărână, din pietriş. Dinţii nu se bucură de o mângâiere rece, ci scrâşnesc de parcă ai mesteca nisip. Coandă, care avea cea mai teribilă colecţie de fotografii de fulgi de zăpadă (unii uită marea lui descoperire că fiecare fulg de nea are, în desenul lui astral, amprenta locului unde e nins), ar rămâne, dacă ar mai fi în viaţă, uluit de ninsoarea cu ţărână din Capitală. Dar poate că mă păcălesc.

Poate ninge, înşelător şi alb, cu zdrenţe şi cosoroabe din acoperişurile şubrezite ale cerului. Sus o fi fost un seism, iar resturile din dogăria cerului nu pot fi - se putea altfel? - decât albe. Şi când se dărâmă pe noi, măcinat în chimia durabilei sale veşnicii, Dumnezeu se prăbuşeşte alb.

În toate zilele de sărbătoare, când mi-am propus să fiu iertător şi cumsecade, să uit nemernicii chiar dacă îmi dau telefoane de ameninţare, să nu-i bag în seamă pe cei care-mi hăituiesc copiii şi să mă fac că nu înţeleg aluzia - halal aluzie! - că al doilea infarct îmi va fi fatal, am fost, pe cât a fost posibil, aşa cum mi-am propus. Am primit colindători, le-am dat daruri pentru părinţii şi bunicii mei care s-au mutat definitiv dincolo, unii ajutaţi să-şi scurteze locuirea pe pământ.

Mi-am mai propus, fiindcă tot insistă atâţia s-o fac, mai cu vorba bună, mai cu ameninţarea, să-l ajut direct şi fără pretenţii pe noul nostru preşedinte, domnul Băsescu. Colegi de-ai tăi, mi-a sugerat cineva, cu care ai lucrat pe vremuri, au făcut