Recenta numire a oficialilor UE care vor reprezenta şi conduce politica externă europeană oferă o privire reîmprospătată asupra testelor construcţiei supranaţionale şi rolului partidelor politice europene.

Încă nu s-au stins ecourile lamentărilor în privinţa alegerii prezumtiv nefericite a celor doi lideri europeni desemnaţi de curând să reprezinte şi să conducă politica externă a Uniunii Europene. Herman van Rompuy, noul preşedinte al Consiliului European, şi Catherine Ashton, înaltul reprezentant pentru politică externă, sunt consideraţi personalităţi şterse, inapte să ducă mai departe visul unei Uniuni Europene destinate să joace un rol mondial pe măsura puterii sale economice şi a modelului axiologic pe care îl propune. The Economist chiar face o paralelă cu lipsa curajului în faţa declinului şi paralizia în faţa necesităţii schimbării din Ghepardul. Presupoziţia din spatele regretelor privind controversatele alegeri este că s-ar fi dorit lideri puternici, care să suscite respectul când vor sta alături de Obama, Medvedev şi Hu Jintao.

La ultimele alegeri pentru secretarul general al ONU, se pomenea - deşi regula neoficială spune că poziţia nu poate fi ocupată de un reprezentant din ţările membre permanente în Consiliul de Securitate (CS) - numele preşedintelui Clinton ca personalitatea care ar fi putut să redea relevanţa şi forţa ONU, afectată de scandaluri şi ezitări. A fost ales Ban Ki-moon. Pentru mulţi, acesta corespunde fidel profilului convenabil celor cinci membri permanenţi din CS: un birocrat fără personalitate puternică, sensibil la solicitările marilor puteri şi care nu oferă surprize de gândire strategică independentă, îngăduind ca organizaţia să fie folosită aşa cum decid membrii ei constituenţi sau cei mai influenţi. Ca şi în acest caz, în sânul UE au primat consideraţiile endogene, nu exogene: posturile nu sunt pentru reprezentare ex