De atunci, de fiecare dată când nu mai puteam să înghit mizeria umană pe care meseria îmi cere s-o descriu, când nu mai suportam să văd şi să aud oameni şi visam pustiuri atomice curate, mă închideam undeva şi o ascultam pe Lhasa, “La tete est pleine/ Mais le coeur n’a pas assez” – capul plezneşte, inima tânjeşte. Cred că atunci când începea să cânte, cobrele dansau şi tigrii îi torceau la picioare. N-am văzut-o vie, cântând la Bucureşti, n-o ştiam pe atunci şi eram ocupat să mă iau de beregată cu diverse jivine. Şi totuşi, când o ascult mi se pare că am trăit o viaţă împreună, că ne-am iubit şi ne-am certat, că ne-am despărţit şi ne-am regăsit. Şi că acum îmi ţine capul la pieptul ei, la sânul pe care i l-a mâncat cancerul. 21 de luni a luptat cu el, cu zâmbetul şi cântecul pe buze.

De atunci, de fiecare dată când nu mai puteam să înghit mizeria umană pe care meseria îmi cere s-o descriu, când nu mai suportam să văd şi să aud oameni şi visam pustiuri atomice curate, mă închideam undeva şi o ascultam pe Lhasa, “La tete est pleine/ Mais le coeur n’a pas assez” – capul plezneşte, inima tânjeşte. Cred că atunci când începea să cânte, cobrele dansau şi tigrii îi torceau la picioare. N-am văzut-o vie, cântând la Bucureşti, n-o ştiam pe atunci şi eram ocupat să mă iau de beregată cu diverse jivine. Şi totuşi, când o ascult mi se pare că am trăit o viaţă împreună, că ne-am iubit şi ne-am certat, că ne-am despărţit şi ne-am regăsit. Şi că acum îmi ţine capul la pieptul ei, la sânul pe care i l-a mâncat cancerul. 21 de luni a luptat cu el, cu zâmbetul şi cântecul pe buze.