Agitata viaţă politică a ultimilor doi ani a distorsionat percepţia despre realităţile economiei şi a creat impresia că un acord cu FMI este un blestem.

Aflaţi la cârma ţării în momentul declanşării crizei acute a finanţelor lumii, în septembrie 2008, liberalii au risipit bani într-o perfectă sfidare a bunului simţ economic. La vremea respectivă s-au bucurat de susţinerea directă, sau tacită, a tuturor politicienilor, pentru care era mai importantă preluarea puterii decât sănătatea economică a ţării. Ei au ignorat toate avertismentele analiştilor din piaţa financiară. Cei care au preluat puterea în 2009 s-au trezit rapid la realitate, dar, o vreme, au respins eventualitatea unui ajutor financiar de la Fondul Monetar Internaţional. Motivul este simplu şi trebuie căutat în restricţiile pe care le impune FMI politicienilor atunci când dă banii. Fondul dădea însă târcoale României şi, probabil, atunci când a cerut ţărilor bogate să-i suplimenteze banii, luase în calcul şi un ajutor către ţara noastră.

În februarie 2009, Fondul avertiza România că ar putea aluneca în recesiune în acest an şi că economia sa este vulnerabilă din cauza deficitelor sale mari, atât pe frontul fiscal, cât şi pe cel comercial. Avertismentul s-a dovedit corect.

Practic, în 2009, România a evitat o intrare în incapacitate de plată, de fapt un faliment, datorită, pe de o parte, banilor de la FMI şi, pe de alta, a gestionării impecabile a crizei de către banca centrală. Analistul agenţiei de evaluare financiară Fitch, Andrew Colquhoun, a avertizat în martie că România are nevoie de un acord cu FMI nu doar pentru a-şi finanţa „golurile“ din balanţa de plăţi, ci şi pentru a reconstrui încrederea investitorilor şi pentru a evita o criză financiară devastatoare.

Dar FMI nu a dat doar bani şi credibilitate României, ci a evitat un alt dezastru, retragerea banilor băncilor străine