Pe vremuri, oameni veniţi din toate colţurile ţării dormeau chiar şi două nopţi în faţa porţilor casei sale ca să-l tocmească pentru vreo cântare. Acum de-abia dacă mai este invitat pe undeva. Locul lăutarilor de altădată care şi-au trăit viaţa cu acordeonul în braţe a fost luat de manelişti, iar muzica de mahala şi-a schimbat peste noapte cadenţa.
Septembrie 2009. Sala de spectacole a prestigiosului Théâtre de la Ville din Paris este scufundată în semiîntuneric. Scaunele au fost ocupate până la refuz, dar nu se aude nici o şoaptă. După liniştea din sală s-ar putea spune că spectatorii s-au înţeles între ei, să nu deranjeze, nici măcar cu o respiraţie, reprezentaţia de pe estradă. Singurul proiector aprins aruncă o lumină slabă ce abia desluşeşte siluetele celor cinci bărbaţi de pe scenă. Însă lucru de mare mirare, sunt îmbrăcaţi la costum de gală, dar cântă muzică lăutărească şi, deşi locul şi spectatorii sunt străini, ei vorbesc şi tânguie versurile în româneşte. Nu au orchestră care să-i acompanieze şi nici instrumente muzicale sofisticate. În lumina difuză a celebrului teatru parizian, cei cinci lăutari ai tarafului lui Vasile Năsturică, între care şi Ion Cinoi, semănau cu nişte vizitatori din alte timpuri.
LA 13 ANI, 500 DE LEI LA O CÂNTARE
Locuinţa lui Ion Cinoi, din Glina, este modestă, la fel ca toate gospodăriile din jur. Casa, micuţă, cu un singur etaj şi dată cu vopsea, nu trădează faptul că proprietarul ei este un lăutar care acum mai bine de patru decenii, la doar 13 ani, câştiga cu acordeonul 500 de lei la o singură cântare. La şosea, un podeţ de beton care trece peste un şanţ de scurgere şi un gard de tablă vopsit alb murdar şi pe alocuri "mâncat" de rugină fac legătura cu "lumea".
Pe vremuri, în faţa acestui gard, oameni veniţi din toată ţara dormeau chiar şi două nopţi ca să-l poată angaja la
