Nu este, zau, de mirare ca, de la o vreme, analistii de televiziune au devenit simpli gargaragii, clovni, in cel mai bun caz pamfletari. Tot ce poate vedea, printre vorbele in doi peri aruncate de la unii la altii, cineva care l-a citit vreodata pe Erasm din Rotterdam este un... elogiu al nebuniei, laus stultitiae. Inca de la batranii latini insa, stultitia insemna si nebunie, dar si prostie, asa incat nu te poti mira ca ele ajung sa se confunde. In plina apoteoza a bataliei cu tonomatele mogulilor, ajungi totusi sa nu mai distingi care moara pentru cine ce macina. Seamana unele cu altele intr-o maniera nu numai confuzionanta, ci si intristatoare. Vocile se impletesc si se destrama reciproc, unul citeaza din celalalt sau, mai rau, vorbeste cu vocile celorlalti, cu cuvintele celorlalti, folosindu-le ideile si substituindu-li-se.
Dar, sincer, ce altceva ar putea face cand marile doctrine ale gandirii politice au ajuns niste gogomanii remixate in formule paradoxale, iar liderii de dreapta fac politici de stanga, tarandu-si adunatura de trepadusi intitulata partid, dupa trena lor, indiferent in ce parte ar lua-o si fara a mai lua in seama ca drumul lor e frant, zigzagat? Plecand din stanga lui Roman, PDL-ul basescian pastorit de la o vreme de Boc a intrat in clubul popularilor, unde aspira sa patrunda si Vadim cu PRM-ul si unde, oricum, ocupa deja niste fotolii UDMR-ul. Animat de idealuri de dreapta – de care in vremea Conventiei Democrate Basescu s-a dispensat fara probleme, fiindca pe atunci ele erau reprezentate de PNTCD –, acest partid care visa sa isi asocieze sub acelasi stindard intreg PNL-ul, nu doar tabara exilatilor acestuia, s-a batut, pasamite, in vremea primelor guverne Boc (I si II, parca) sa rascheteze pensiile de lux si sa niveleze salariile dupa o grila in care, gandind comunist fara profesor, dascalul universitar sa fie retribuit cu solda un
