Bun. A trecut, aş spune cu bine, dezbaterea despre Universitate propusă de profesorul Hurduc – poate că a trecut chiar foarte bine, dacă inventariem citirorii unici şi comentariile, eventual şi soluţiile întrevăzute. Să revenim acum, cum promiteam, la oile noastre literare, măcar pentru încă o săptămînă, cît mai durează vacanţa mea cracoviană. Povestea de faţă a apărut în Semnele timpului, volumul de debut din 1988, după ce apăruse cu zece ani mai înainte în revista studenţească Dialog, şi a fost reluată în reeditările on paper şi on line ale respectivului volum.
„- Simplă şi ciudată, zise Dupin.
- Cam aşa, dar nu tocmai. Fapt e că suntem cu toţii foarte nedumeriţi din pricină că afacerea asta e atît de simplă şi ne pune totuşi în mare încurcătură“. (E. A. Poe)
După coborîrea din autobuzul aglomerat, senzaţia că aş fi murdar pe mîini nu mă părăsise. Mi-am frecat palmele cu zăpadă. Era frig, mergeam repede, nereuşind să scap de obsesia scrisorii. Trebuia să vină, desigur, de undeva trebuie să vină misiva aceasta aducînd veşti bune sau proaste. Doar nu o aşteptam degeaba de atâta amar de vreme. Totul pornise de la un vis, e adevărat, dar ea trebuie să vină! Poate că am rămas unul din oamenii aceia demodaţi care mai cred încă în vise. Sînt deja trei săptămîni de cînd o aştept. Ar putea fi una subţire, într-un plic cu chenar roşu-alb-albastru, pentru poşta aeriană, ori una sobră, cenuşie, cu ştampilă şi cu adresa expeditorului imprimată, cu adresa mea bătută la maşină, din partea vreunei autorităţi, a unei instituţii. Sau, cine poate şti, poate fi chiar un pliculeţ colorat discret, poate puţin parfumat şi pe care m-aş grăbi să-l ascund în buzunar ca să-l deschid cu voluptate mai târziu, în singurătate.
Ştiam că nu voi scăpa uşor de această aşteptare agasantă. Nu am încotro. Voi continua să-mi imaginez scrisoarea pînă cînd a
