Este cea mai mare dintre lumile care poartă nume de oameni. Primul chip pe care-l văd este cel al mamei. Ea este în fruntea tuturor Ionilor care s-au perindat şi se perindă pe pământ. Anul acesta n-o să-i pot duce flori, întrucât mă aflu departe de ţară, adică departe de mormântul ei. Dar ştiu că mama n-o să se supere. O să fie doar puţin îngrijorată, ca de fiecare dată când sunt plecat la un drum ceva mai lung. Îi spun de aici, din depărtare că nu este cazul să fie neliniştită. Că sunt aproape viu şi aproape bătrân. Ceea ce înseamnă că sunt bine.

Vine apoi la rând bunicul din partea tatei, Ion, al cărui chip nu l-am văzut niciodată, deoarece într-o vară, înainte de naşterea mea, după ce a secerat primul snop de grâu, s-a rezemat cu spinarea de el şi au rămas aşa rezemaţi, omul de snop şi snopul de om, până ce s-a terminat ziua, după aia vara, apoi toate verile pe care le avusese omul de trăit. Caut de zeci de ani chipul bunicului meu dinspre tata şi nu-l găsesc. N-a rămas după el nici o fotografie. Oare cum o să ne recunoaştem pe lumea cealaltă?

Când eram student a apărut în viaţa mea un om care l-a înlocuit pe bunicul care-mi lipsea. Purta numele de Ion Milea omul acesta. El este al treilea din şir. Mersese cu frontul şi împotriva ruşilor şi alături de ei, deşi, ca fiu de văduvă de război, n-ar fi trebuit să fie încorporat. Dar Ion Milea le-a dus pe toate fără să crâcnească. Ba a găsit potrivit să-i şi mulţumească pentru asta lui Dumnezeu. Nu era slujbă la biserică de la care să lipsească.

Şi-a dat sufletul nu pentru că i s-a terminat viaţa, ci fiindcă aşa a vrut el să se întâmple. M-am învechit, nepoate, zicea, nu prea mai sunt de folos pe-aici, ar cam fi timpul s-o iau din loc. Şi-a luat-o. Este singurul lucru greşit pe care l-a făcut Ion Milea cât a trăit pe lumea aceasta. Mi-au trebuit mulţi ani ca să-i pot ierta această greş