Semne bune anul nu are! De belşug... cu atât mai puţin. Şi nu ar fi vreo problemă dacă ar fi vorba doar despre 2010. Din păcate, dacă lărgim orizontul de timp la doi, trei, cinci sau zece ani, cu atât mai înnegurate ne apar perspectivele. Decontul perioadei de creştere pe baza creditării nesustenabile vine implacabil, într-un context internaţional al celei mai mari crize din istoria capitalismului. Slăbiciunile economiei româneşti ni se dezvăluie, revelându-ne falsitatea prezumţiilor din răstimpul de boom. Nu mai e loc pentru iluzia de prosperitate cu care ne-am amăgit în anii trecuţi. Descumpăniţi şi frustraţi pentru că ne-am lăsat păcăliţi, vom avea prilejul să ne amintim cu resentiment de toate cele rele, de tot neajunsul societăţii româneşti.

Hoţia, minciuna, ipocrizia, peisajul public derizoriu, prăbuşirea oricărei scări a valorilor - simptome care caracterizează criza morală profundă în care ne zbatem - vor redeveni brusc iritante după ce au fost acoperite zgomotos de pâinea şi circul ce ni s-au oferit. Nu mai este pâine de oferit în leasing, iar circul grotesc este doar un motiv suplimentar de enervare. Realităţile sunt prea izbitoare, iar supapele de dezamorsare într-atât de puţine şi de erodate încât nu vom mai găsi resurse pentru a continua să ne amăgim. Nici pentru a spera. Este târziu pentru asta. Ne vom extrage elanul vital doar din resentiment, privind înainte cu mânie.

În faţă vedem un faliment de stat inevitabil, România neputând lipsi de la marea masă credală internaţională de după căderea pieţelor de bonduri. Vom fi sfâşiaţi de creditorii care ne vor arăta cu degetul pentru că am fost nechibzuiţi, risipitori. Dispreţul superior al acestora - în vădit contrast cu laudele jenant de măgulitoare din perioada inflamării creditului - va fi dublat de furia cu care românii, atât de tăcuţi în ultimii zece ani, se vor uita către reprezentanţii oliga