Noi, cei care am documentat "Jurnalul Omului Simplu", suntem generaţia cu neantul în spate. Cei care credem că lumea s-a separat în anul 1989 aşa cum Dumnezeu a despărţit cerul şi apa la facerea lumii: comunismul şi democraţia, libertatea. Cei care dansăm pe rânduri de flori, iar în spate e nimicul, griul. Acel ceva ca într-un basm înspăimântător, care nu e nimic, care înghite totul fără a avea formă şi fără a exista explicaţii. Şi puţini sunt dispuşi să explice ce a fost cu adevărat dincolo, decât fulgerări timide într-un film, licenţe poetice într-o carte...
"Jurnalul Omului Simplu" a scris istoria orală a acelor vremuri, o istorie făcută din jumătăţi de adevăruri, dar cea mai apropiată de realitate, sub temeri aduse de acum 20 de ani: "vezi să nu-mi dai numele la ziar, că cine ştie ce mi se întâmplă", "să nu scrii asta, că nu cred că e voie", "ar fi multe de povestit, dar n-are rost". De la superioritatea şi dispreţul faţă de generaţia tânără, de la care se pretinde să aibă habar de istorie - "n-au mâncat căcăcioşii ăştia salam de soia cu noi" - până la nostalgia că pe "vremea aceea aveam serviciu stabil, casă şi nu muream de foame", oamenii spun poveşti.
Dispreţul istoriei faţă de generaţiile trăite şi crescute mai mult de jumătate din viaţă în comunism este răzbunat prin dispreţul faţă de generaţiile viitoare.
Noi am fost ultima generaţie de pionieri şi şoimi ai patriei. Am deschis ochii maturizării într-o lume eliberată de comunism. Şi am încercat, timp de un an, să recreem acel univers pe care l-am cunoscut prea puţin. Asta a fost "Jurnalul Omului Simplu". Un soi de puzzle pe care l-am asamblat din amintirile oamenilor de rând. Concluziile? 20 de ani sunt prea puţini pentru adevărata eliberare. "Se fura", "se minţea", "oamenii se descurcau", "se asculta Europa Liberă pe ascuns", "se vorbea în şoaptă", "se spuneau bancuri cu B
