G.P. Telemann – Concerto in la minor TWV 52-21

Asculta mai multe audio Muzica

(Ascultaţi minunatul concert telemanniac (!) cît timp citiţi ce e mai jos, zău că merită!)

Aş vrea să supun atenţiei o teză interesantă şi revelatoare deopotrivă despre adevăr, aşa cum apare el în spaţiul iudeo-creştin occidental, căruia încercăm – din mari păcate, fără prea multe şanse – să ne integrăm. Este un fragment dintr-o carte a lui John Gray, profesor de ştiinţe politice şi publicist britanic, reluat într-una din cărţile mele preferate, “Viaţa eternă” a lui Fernando Savater (Polirom 2008). Îl reproduc mai jos:

“Ateismul este un fruct tardiv al pasiunii creştine pentru adevăr. Niciun păgîn nu era dispus să sacrifice plăcerea vieţii în schimbul simplului adevăr. Iluzia artistică – şi nu realitatea lipsită de ornamente – era lucrul pe care (păgînii, n.m.) îl apreciau cel mai mult. Pentru greci, obiectivul filosofiei era fericirea sau salvarea, nu adevărul. Cultul pentru adevăr este, aşadar, caracteristic creştinismului”.

Ei bine, – continuă Savater raţionamentul – cultul radical pentru adevăr s-a întors, prin ateismul pragmatic, chiar împotriva fondatorilor lui. Asta pentru că, pretinzînd monopolul adevărului şi pronînd ca o mantră axioma bimilenară a lui Dumnezeu drept Cale, Adevăr şi Viaţă, creştinismul i-a obligat pe oameni să caute realmente Adevărul, care poate fi, nu-i aşa, doar unul, sau nu e deloc. De asemenea, pretinzînd că există o singură credinţă adevărată, creştinismul investeşte adevărul cu valoare absolută (terţul e mereu exclus). Celelalte religii – inclusiv islamismul şi budismul -, nu ar fi, aşadar, atît de obsedate de adevăr, deşi toate pretind, în mod natural, o formă de monopol asupra acestuia. Iar acelaşi John Gray închide raţionamentul: “Prin căutarea adevărului, creştinismul a făcut posibilă lipsa unei credinţe în divinitate