18 ani la rînd, Ivan Patzaichin a urcat pe 4 ianuarie la Piatra-Arsă cu lotul. Acum n-a mai făcut-o. "Simt un gol în stomac, dar nu vreau să mă las copleşit", spune el
Zăpada din Bucureşti e aproape o păcăleală. Cîţiva nămeţi fragili, un pic de gheaţă, mocirlă. Pentru Ivan Patzaichin, luna ianuarie era rezervată, din 1993 încoace, omătului pur şi gros de la Piatra-Arsă. De atunci, vreme de 18 ani neîntrerupţi, timp în care a fost antrenor al lotului naţional de kaiac-canoe, apoi doar de canoe, cvadruplul campion olimpic începea pregătirea cu un cantonament la altitudine. Care dura 3-4 săptămîni. O lună de izolare la 1.900 de metri.
Acum, Patzaichin nu mai e antrenor. Alţii au decis că nu mai e nevoie de el, că ar trebui să ia o pauză. Alţii au decis, iar Ivan spune că nu se va mai întoarce la lot atîta vreme cît funcţionează actuala conducere a federaţiei. E ferm. Un pic nostalgic. Dar şi foarte liniştit.
- Vă gîndiţi des la lot, la sportivi, la cantonament?
- Îmi trece prin cap, mai ales că aveam visuri, speranţe.
- Cît de greu e?
- Să ştii că simt un gol în stomac cînd ajung pe la Snagov. Dar nu mă las copleşit. E o etapă încheiată. Acum sînt mai liber.
Zăpadă pe picioare şi apă încălzită
Piatra-Arsă ascunde multe amintiri. Marele campion enumeră dintr-o suflare. "Era dificil. Şi pentru sportivi, şi pentru că era un loc greu accesibil. Probleme cu transportul pe cablu sau cel dintre Babele şi Piatra-Arsă. În anii '90 erau condiţii de cazare departe de perfecţiune. Stăteam în cabană şi uneori ploua în camere, alteori ne trezeam dimineaţa cu zăpadă pe picioare. Sau nu era apă, trebuia să încălzim cu oalele pentru menaj. Sau nu puteam pleca, din cauza timpului nefavorabil. Am riscat de cîteva ori, am luat-o pe jos şi am recuperat bagajele mai tîrziu. Dacă nu era posibil să coborîm, acele
