Dezbaterea bugetului apărării pe 2010 mi-a reamintit de situaţia nefericită a sectorului de apărare. Cu 1,31% din PIB, la fel ca anul trecut, nici nu poate fi vorba de rezolvarea gravelor probleme de înzestrare militară. Nu doar pentru forţele aeriene, dar acolo e situaţia cea mai grea. Cu siguranţă şi state nealiate de la Est ştiu vulnerabilităţile noastre în dotare şi protecţia spaţiului aerian.

În 2010, Forţele Aeriene vor retrage în etape cele peste 100 de avioane de luptă MiG 21 Lancer, care asigură patrularea şi forţa de reacţie în spaţiul aerian românesc, o componentă esenţială a spaţiului NATO la graniţa estică. Procesul va dura doi ani. Politicienii români se chinuiesc groaznic, loviţi parcă de o boală grea şi lungă, să împiedice sub orice chip realizarea unor obiective fundamentale de apărare naţională şi colectivă. De ce spun asta? Pentru că de cel puţin şase-şapte ani se joacă un ping-pong penibil cu decizia de achiziţionare a noului avion de luptă pentru România. Indiferent că e vorba despre F-16 second hand, de Eurofighter sau JAS 39 Gripen, suntem forţaţi de întârzierea periculoasă la o decizie în prima jumătate a anului. Rămânem descoperiţi într-o componentă fundamentală a securităţii naţionale, iar politicienii din CSAT sunt obligaţi de jurământul depus să conştientizeze că am trecut de al 12-lea ceas. Au cea mai importantă răspundere. Operaţionali-zarea unui nou avion de luptă durează cel puţin doi ani: alegerea lui, soluţia financiară, semnarea contractului, pregătirea piloţilor şi a personalului tehnic la sol, implementarea unor echipamente esenţiale în bazele aeriene, livrarea aparatelor. Dacă amânăm din nou, există două variante, ambele neplăcute. Prima - rămânem cu spaţiul aerian neprotejat din 2012 şi ne rugăm (ca balticii) de alţi membri NATO să ne ajute. A doua - ne ducem cu basca în mână la ruşi să ne prelungească resursa