Crucea de Bobotează este o simplă marfă, în mâinile brăileanului care reuşeşte de câţiva ani, într-un cadru competiţional cel puţin bizar, să o scoată primul din apele reci ale Dunării. Omul recunoaşte cu francheţe că interesul pecuniar, nu speranţa în purificarea trupească şi spirituală, îl îndeamnă să-şi rişte sănătatea înotând în apa aproape îngheţată.

El se laudă că, din vreo opt cruci scoase până acum, a vândut şapte şi nu aşa, la fitecine, ci la oameni grei, oameni cu bani, fiindcă marfa are căutare şi, fără minim 1.500 de euro, nici nu se pune problema s-o dea. Ciudat şi ipocrit troc! E clar cât înţelege vânzătorul din sensul sacru al spălării de păcate în apa Bobotezei! Nu mai puţin murdăresc, însă, sacralitatea acestei sărbători cei care consideră că îşi pot cumpăra cu câţiva arginţi bunăvoinţa lui Dumnezeu. Uitând pilda lui Isus, care i-a luat la şuturi pe cămătarii din templu, afaceriştii de mucava ai zilelor noastre îşi închipuie că e suficient să dea nişte bani pe o cruce din lemn, pentru a-şi asigura o halcă groasă de noroc şi sănătate, cel puţin în anul abia început. De parcă izbăvirea de păcate s-ar putea cumpăra la kilogram, pe sub mână, cum se lua salamul în alimentarele comuniste! În mintea acestora, Dumnezeu o fi, probabil, un fel de şef, în cer, cum sunt şefii pământeni, de prin birourile româneşti, ce-şi vând binevoinţa în funcţie de grosimea plicului cu bani. Din păcate, modul lor de gândire defineşte, într-o măsură destul de relevantă, societatea românească actuală. O societate în care, pe de o parte, cohorte de săraci se îmbulzesc, rupându-şi hainele de pe ei, să sărute moaşte, în speranţa că măcar aşa vor avea parte de un dram de ajutor divin, iar pe de alta bogaţii lăcomiţi la mai mult îşi fac trofee din Crucile de Bobotează. În România de azi, calea de la sacru la profan pare a fi tot mai scurtă, în ciuda vocaţiei noastre autodeclara