M-am tăiat la mână. Imprejurarea a fost de o stupizenie fără limite: am plecat noaptea prin casă să-mi caut un antinevralgic pentru că mă trezise o durere de cap; n-am aprins nici o lumină ca să nu trezesc restul familiei; la intoarcere am intrat in plin intr-o uşă de sticlă; poanta e că uşa aia stă de regulă deschisă, dar tocmai o inchisesem eu, cu câteva secunde in urmă, fără să ştiu prea bine de ce. Probabil ca să intru in ea.
M-am tăiat rău la mână şi m-am zgâriat pe nas. Când am aprins lumina, decorul arăta ca-n filme: un covor de cioburi, sânge pe mână, pe faţă, pe jos, un pic şi pe perete, unde mă intinsesem după comutator.
Am apăsat pe mână prima cârpă care mi-a ieşit in cale. Din când in când tot cu cârpa aia - care s-a dovedit a fi o lavetă pentru chiuveta din baie - imi ştergeam şi sângele de pe faţă.
Din fericire, locuiesc vizavi de un spital, Sfânta Maria. Peste trei minute eram la camera de gardă. Arătam in mod sigur ca unul care scăpase dintr-o incăierare intre beţivi. Personalul medical s-a purtat ireproşabil. Surorile au chemat un chirurg, care m-a cusut, dar şi un orelist, care mi-a cercetat cu mare atenţie nasul pe dinăuntru.
In fine, am plecat. Dintr-o gheretă de la poartă a ţâşnit un badigard vigilent:
- Unde mergeţi!?
- Acasă, am mărturisit ruşinat.
- Aţi fost internat la noi? (mă suspecta aşadar de tentativă de evadare nocturnă; o ştiţi p-aia cu "Râdem, glumim, da' nu părăsim incinta!")
- Nu.
- Când aţi venit?, a continuat interogatoriul
- Acum 40 de minute.
- Cu o maşină?
- Nu, pe jos.
- E foarte ciudat, pentru că eu nu v-am văzut!
Aici am ridicat din umeri cu inţelesul clar "Nene, asta-i problema ta, nu a mea!" şi am plecat, lăsându-l pe badigard pradă bănuielii că la venire mă târâsem nevăzut pe sub fereastra gheretei.
Fusesem chemat la schimbat de pansamen
