Abia m-am întors din Iad. Sunt istovit, şi de atâta rătăcire zevzecă mi s-a zbicit sufletul. Nici măcar nu ştiu cum am nimerit acolo, semn că, sigur, dracu' şi-a băgat iarăşi coada în treburile lumeşti. Plecasem pur şi simplu de-acasă, fără să-mi caut atent calea. Uneori o apuci aşa, la întâmplare, şi-o ţii langa pe-un drum oarecare. Te duce drumul, nu tu!

Tu doar îţi mişti picioarele, mânate de forţe venite de altundeva, din afara ta. Iar când am ajuns în locul acela anume ales, oamenii dănţuiau drăceşte, frământându-şi trupurile zguduite parcă de friguri. Şi le frângeau ceva de speriat, zgâlţâindu-le şi tremurând din toate încheieturile descleiate. Başca urletele şi privirile dezghiocate, atinse de streche. Se pornise un dezmăţ ce făcea să se clatine pământul. Corpuri omeneşti răsucite pe-o parte şi pe alta, zvârlite în sus şi prinse în ultimul moment, taman la aterizare. O dezordine gata să răstoarne lumea cu fundu-n sus, nu vă mint!

Dar nu pe muteşte, ci în haosul trepidant al muzicii revărsate din boxele satrapice. Pe la miezul nopţii mahmure a apărut şi Samodiva, ţistuind vorbe prefăcute. Întâiul demon al ţinutului blestemat era înconjurat de alţi încornoraţi, toţi gătiţi cu straie domneşti. Deodată, chiar la ultima urare, aerul a început să explodeze, să se despice în văpăi fierbinţi. Cerul s-a umplut pe întreaga-i netezime de pucioasă şi-un fum gros, înnecăcios, a înhăţat stelele. Bubuiturile s-au înteţit în vacarmul de cioburi sparte, electrizând atmosfera de desfrâu.

"Doamne, ajută-mă să cred în tine!" am auzit în vaierul asurzitor ruga unui semen, muritor şi el. "Doamne, ajută-mă să cred în mine! Ajută-mă să-mi fiu propriul Creator!", i-am răspuns răstit şi semeţ. "Să fiu în stare să nasc o altfel de lume, poate mai bună, poate mai frumoasă. Să fiu mai priceput ca El în întocmirea rânduielilor pământene", mi-am repetat î