Televizorul este lumea în care trăim. Un fel de Matrix. Am ajuns să plutim în tubul catodic, printre oameni pe care îi iubim, pe care îi urâm, care ne sunt indiferenţi. De multe ori şi pentru mulţi dintre noi, 51 de centimetri (sau 82, 106 etc, pentru cei mai norocoşi) sunt limitele întregului orizont. Estul şi vestul, nordul şi sudul. Unde vreau să ajung… Dacă vine Cabral şi ne oferă nişte manele, suntem tentaţi să ne transformăm toţi în manelişti. Dacă Negru ne arată blonde, aflăm în sfârşit ce femei ne plac. Dacă Prelipceanu ne spune că vin inundaţii, mergem să ne cumpărăm barcă. Trăim, ne îmbrăcăm, vorbim aşa cum vedem în cutia-minune de pe servantă. Cabral, Negru, Prelipceanu şi mulţi alţii ne fac agenda, ne dau sfaturi, ne sunt mai apropiaţi decât cei apropiaţi.

Până să moară Toni Tecuceanu, morţii de gripă erau ai altora. Nişte persoane fără nume şi fără chip. S-au scris mii de ştiri despre AH1N1 şi prăpădul pe care îl lasă în urma sa, iar interesul n-a trecut de genunchiul broaştei. A trebuit să moară Toni, remarcabilă reclamă la anti-virusul Ministerului Sănătăţii, pentru ca lumea să meargă puhoi să se vaccineze. Tecuceanu nu mai era un necunoscut, o cifră într-o statistică: lumea îl văzuse, îl ascultase sau auzise măcar de el. Făcea parte din cei care apăruseră la televizor.

Nu spun aici că vaccinul este bun. Nici că e rău. Spun doar că nu ar trebui să luăm deciziile importante pentru viaţa noastră din faţa televizorului. Poate că înainte de Cabral sau Negru, ar trebui să ne consultăm propria conştiinţă. Iar când facem asta, televizorul ar trebui să stea închis.

Televizorul este lumea în care trăim. Un fel de Matrix. Am ajuns să plutim în tubul catodic, printre oameni pe care îi iubim, pe care îi urâm, care ne sunt indiferenţi. De multe ori şi pentru mulţi dintre noi, 51 de centimetri (sau 82, 106 etc, pentru cei mai norocoşi) sunt limi