Desi a detinut functia de presedinte al Consiliului de Stat doar in ultimii patru ani ai vietii, iar pe cea de presedinte al Consiliului de Ministri din 1952 până in 1955, muncitorul electrician Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu patru clase primare si trei industriale) a fost cel care a condus de fapt statul român din clipa in care Stalin si-a arătat, in mai 1952, preferinta pentru el.
Era o preferinta in defavoarea "triumviratului deviationist de dreapta" Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, alături de care Dej trebuise să impartă puterea in stat după ce fusese ales secretar general al PCR la 21 octombrie 1945, tot ca urmare a indicatiilor lui Stalin.
Gheorghiu-Dej se afirmase ca unul dintre principalii organizatori ai grevei ceferistilor de la Uzinele Grivita, din 1933, pentru care fusese judecat si condamnat la 12 ani de muncă silnică, evadând cu ajutorul avocatului comunist Ion Gheorghe Maurer, cu putin inainte de 23 august 1944.
In ciuda aparentelor de bonomie si modestie, Dej a fost obsedat de putere si complexat de intelectuali, ceea ce explică implicarea decisivă atât in executia lui Stefan Foris (fost secretar general al partidului) in 1946, cât si in arestarea, judecarea si executarea intelectualului Lucretiu Pătrăscanu, in 1954.
S-a sprijinit in acapararea si exercitarea puterii absolute pe Securitatea condusă de Pintilie Bodnarenko si Alexandru Nicolschi, declansând mai multe valuri de teroare soldate cu ani grei de deportare, muncă silnică, inchisoare pentru sute de mii de români, fie acestia fosti oameni politici, potentiali rivali, intelectuali dizidenti sau tărani ce se impotriveau colectivizării fortate.
După destalinizarea incepută de Hrusciov in URSS, stalinist convins fiind, Gheorghiu-Dej s-a opus unui proces similar in România si a adoptat un joc politic dublu, de cvasiindependentă fată de Moscova si ap