Titlul de pînă acum al acestei poveşti se opreşte la primul cuvînt. A devenit mai lung cu acest prilej din pricina unei discuţii, plăcute desigur, pe care am avut în subsolul paginii unde este postată povestea precedentă. Ca şi celelalte povestiri scurte postate pe parcursul „experimentului” nostru, a apărut prima oară în volum în cartea mea de debut, după ce un deceniu mai devreme apăruse în amintita revistă Dialog. A fost reluată în reeditările on paper şi on line ale acelui volum, precum şi în La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi în ediţie definitivă, EuroPress Group, Bucureşti, 2007.

„Aceasta este perfecta folosire a acelui mister care este simbolul; a evoca puţin câte puţin un obiect pentru a arăta o stare sufletească sau, invers, a alege un obiect şi a degaja o stare a sufletului, printr-o serie de descifrări“. (Stephane Mallarmé)

Mergeam singur prin ţinutul acela mlăştinos, purtînd în buzunar plăcuţa aceea veche pe care se puteau citi semnele care alcătuiesc enigmatica propoziţie ‘p ‘m ‘d m n i d b r n k. Cum, pe atunci, nu ştiam mai nimic despre limbile semitice înrudite şi succesoare, a trebuit să-1 vizitez pe profesorul Joseph Aisbuckner, care mi-a tălmăcit cu amabilitate textul plăcuţei primite prin poştă de la un expeditor rămas anonim. Bănuiam eu ceva, dar nu pe bănuieli se poate întemeia cunoaşterea adevărată!

Ploua continuu de câteva zile. Mă îmbrăcasem cu foarte multă grijă, neuitînd să-mi ung bocancii cu soluţia uleioasă care împiedică infiltrarea apei înăuntru. Un reumatism vechi şi plictisitor mă face indisponibil ori de cîte ori uit să-mi iau măsurile de prevedere. Odată fixate cauza şi circumstanţele puţin obişnuite ale călătoriei mele prin noapte, încerc să mi-o amintesc:

Locul era mlăştinos, noroiul ajungea aproape la marginea de sus a bocancilor, iar apa îmi şiroia pe gluga hanoracului şi pe umeri. Un î